Conclav: când scufiţa roşie este de fapt lupul cel rău

Thriller-ul lui Edward Berger oferă atât suspans, cât şi o surprinzătoare şi profundă relevanţă

Cine ar fi crezut: unul dintre cele mai bune thrillere din ultimii ani este unul cu zeci de sexagenari în rochie care se agită prin cadru. Conclav este la fel de departe de un film Misiune imposibilă ca un documentar National Geographic de un film Marvel, şi cu toate acestea reuşeşte să creeze o tensiune acaparatoare, dar şi să discute relevant despre democraţie, puterea votului şi vocaţie. Filmul are o deosebită relevanţă şi din prisma faptului că România este străbătută săptămânile ce urmează de un scrutin în rafală, această coloană vertebrală a democraţiei ce şlefuieşte, literal, definitiv şi imediat, viitorul.

Acţiunea din Conclav are loc în zilele noastre, când Papa îşi află sfârşitul în urma unui atac de cord, lăsând fără lider 1,4 miliarde de catolici şi cea mai influentă instituţie politică a lumii, Biserica Catolică. Înalţii prelaţi trebuie să treacă repede peste şocul morţii liderului suprem şi să organizeze celebrul conclav ce va alege următorul Papă. Intră în scenă cardinalul Lawrence (Ralph Fiennes), care răspunde de buna desfăşurare a conclavului, în timp ce în jurul său se formează două tabere: progresiştii cardinalului Bellini (Stanley Tucci) şi tradiţionaliştii lui Tedesco (Sergio Castellitto). Miza este gigantică, căci noul Papă va influenţa destinele a sute de milioane de oameni cu poziţia sa despre avort, divorţ, rolul femeii în societate şi comunitatea LGBT.

Regizorul Edward Berger, devenit o celebritate globală după ce filmul său Nimic nou pe frontul de vest a câştigat anul trecut Oscarul pentru Cel mai bun film străin, oferă un thriller pe cât de cerebral, pe atât de captivant. Nu va fi pe gustul tuturor şi categoric nu pe gustul amatorilor feluritelor excese care îşi fac de obicei loc în reprezentanţii genului, dar întrebările ridicate despre natura credinţei şi, în sens mai larg, despre cum reacţionezi atunci când bunul mers al lucrurilor este ameninţat, sunt mai mult decât stimulante.

Aceste întrebări pot părea foarte specifice, dar ele nu vizează exclusiv viitorul Bisericii Catolice, ci se îndreaptă de fapt spre o realitate mai largă: cum reacţionezi când cineva acţionează împotriva organizaţiei din care faci parte, urmărind îndeplinirea ambiţiilor personale şi nu a misiunii spirituale - în sensul cel mai larg al acestui cuvânt - al comunităţii? Tot ce se discută în Conclav se aplică şi într-o sală de clasă, într-o echipă la serviciu şi chiar într-o familie, pentru că thriller-ul lui Berger discută de fapt despre conflict şi rezolvarea lui prin comunicare. Şi mai discută despre o alegere pe cât de toxică, pe atât de tentantă: inacţiunea, cel mai simplu lucru de făcut într-o anumită situaţie. Evident, fix aici reverberează celebra vorbă "pentru ca răul să triumfe, nu trebuie decât ca oamenii buni să nu facă nimic"...

Chiar dacă ceea ce discută filmul se poate extrapola cu uşurinţă, Conclav prezintă şi o situaţie extrem de specifică, invitând-ne în celebra Capelă Sixtină şi în culisele unui eveniment ce pare să paralizeze întreaga lume de fiecare dată când se petrece, indiferent dacă suntem catolici sau nu. Este un film despre incertitudinea, speranţa şi suspansul oricărui vot, de unde inspirata sincronizare a premierei cu scrutinul prezidenţial din România.

Îmbibat în ritual, thrillerul acaparează ecranul cu elaborata coregrafie a cardinalilor captivi în Capelă. Energizat de puterea extremă ce rezultă din acest vot, thriller-ul lansează şi o întrebare care reverberează înspre toate voturile viitoare: ce candidat îţi dă speranţă că viitorul va fi mai bun? Ne aflăm, din nefericire, într-o abisală lipsă de opţiuni viabile şi într-o perioadă subjugată de teoria votului util şi a celebrului "rău mai mic", iar Conclav explorează inspirat şi această situaţie.