Copiii celorlalţi: drama care te învaţă să trăieşti
Virginie Efira străluceşte într-unul din cele mai luminoase filme ale anului
Un sfat: din multitudinea extenuantă de opţiuni în ceea ce priveşte filmele şi serialele - 99% din care au doar ambiţia de a te distrage de la realitate -, alege Copiii celorlalţi/Les enfants des autres, un film francez care dă una dintre cele mai utile lecţii de viaţă pe care o să le vezi pe marele ecran. Lansată vineri în cinematografe, această dramă regizată de Rebecca Zlotowski şi premiată pentru extraordinarul rol al actriţei Virginie Efira, are puterea de a-ţi rearanja priorităţile.
Se spune că definiţia succesului e modul cum reacţionăm la eşec, cum îl transformăm într-o lecţie de viaţă, cum ne ridicăm şi mergem mai departe cu această lecţie învăţată. Că misiunea noastră este ceva nesemnificativ precum coacerea unei pâini (după o reţetă de pe internet care promite "perfecţiunea") sau ceva vital precum o nouă relaţie, atitudinea şi gestionarea aşteptărilor sunt extrem de importante. Iată subiectul dramei Les enfants des autres, în care profesoara cvadragenară Rachel (Efira, de văzut şi în Adieu les cons) cunoaşte un bărbat, pe Ali (Roschdy Zem), şi se dedică total relaţiei cu el şi cu fiica lui dintr-o altă căsnicie, micuţa Leila.
Prin subiectul său, Les enfants des autres este fără îndoială un film banal, dar abordarea sa nu e deloc banală. Ţinut în spate de o Efira extraordinară, care apare aproape în fiecare cadru (adevăratele probleme încep fix în secunda când Rachel dispare din cadru, de fapt), filmul retrasează provocările din viaţa unei femei care nu are copii, dar care investeşte emoţional în copiii altora, în principal Leila şi elevii ei.
Ritmat de vizitele lui Rachel la obstetricianul ei, care îi spune mereu că ceasul ticăie şi că şansele ei să conceapă vor dispărea cu totul în câteva luni, filmul discută ataşant despre modul cum reacţionăm când ceva ni se refuză. În vremuri când aproape tot ce ne dorim este doar la un click (şi un transfer bancar, desigur) distanţă, Les enfants des autres îşi foloseşte protagonista pentru a sugera că a investi în lucrurile cu adevărat importante în viaţă trebuie să fie o preocupare esenţială, indiferent dacă acele lucruri se întâmplă sau nu.
Trăim în vremuri când parcă nu facem altceva decât să ne distragem atenţia de la the bare necessities (necesităţile esenţiale) din Cartea junglei, cu nenumăratele unelte pe care ni le pune la dispoziţie consumerismul, de la ultima premieră dezamăgitoare de pe Netflix, la care te uiţi şi apoi te întrebi de ce naiba ai pierdut două ore cu ea, la "singurele haine care îţi plac sunt cele pe care încă nu le-ai cumpărat" (le mai nimereşte şi Puya din când în când). În acest context, Les enfants des autres vine ca un duş rece, te scutură de umeri şi îţi strigă în faţă "băi, trezeşte-te!".
La o privire superficială, Les enfants des autres poate părea un film feminist. Este, până la urmă, despre maternitate şi despre o femeie care îşi găseşte locul în lume şi-şi trăieşte viaţa în propriii termeni. Dar mesajul filmului nu ţine cont de sexe, iar preocuparea maternităţii poate fi uşor înlocuită cu ceva specific masculin. Şi, dacă Les enfants des autres este un film feminist, mesajul său este livrat atât de discret şi ataşant, încât îţi lansăm o provocare: uită-te întâi la filmul lui Zlotowski şi apoi la Barbie, ca să experimentezi două abordări diametral opuse în ce priveşte feminismul în cinema...
