Cronică Diaz: Don't Clean Up This Blood

Filmul e aproape insuportabil, prin combinaţia între elementele de violenţă explicită şi recursul la sugestie.

Ne aflăm în plină distopie. Adio, viziuni idealiste ale autorilor de anticipaţie din cele două secole trecute despre diverse lumi "umane" ale viitorului! În România, în Europa, în lume, pretinsul "spirit de civilizaţie" e doar o spoială pentru domnia junglei, legile sunt făcute pentru a fi încălcate, iar instituţiile însărcinate cu aplicarea şi protejarea lor comit cele mai mari infracţiuni - în numele puterii (politice şi financiare), în interes propriu, sau pur şi simplu în virtutea cruzimii atavice. Homo homini lupus.

Am crezut cu toţii, în repetate rânduri (după Al Doilea Război Mondial, după căderea comunismului, după anul 2000, după, după, după...) că omenirea a învăţat lecţia, şi nu vom mai vedea niciodată lagăre de concentrare, abuzuri asupra civililor, crime comise cu impunitate de instituţiile statului etc. Dar, văzând Diaz: Don't Clean Up This Blood, n-ai cum să nu te gândeşti la închisorile C.I.A. de la Abu Ghraib şi Guantanamo (şi atâtea altele), la zilele lui decembrie 1989, la Mineriada din 13-15 iunie 1990, sau la abuzurile jandarmeriei din A.D. 2012. Şi mai vorbim despre "drepturile omului"!

Filmul lui Daniele Vicari ar trebui să fie proiectat, ca o oglindă (şi un avertisment), în toate academiile de poliţie şi departamentele internelor din întreaga lume - sau, măcar, din acea parte a ei care se consideră mai mult sau mai puţin civilizată. Totul a pornit de la o zăpăceală şi o sticlă. În iulie, 2001, Summitul G8 de la Genova era "salutat" cu ample mişcări de protest, reprimate brutal de carbinieri. Oraşul trosnea de tensiune. O maşină a poliţiei s-a rătăcit pe unde nu avea treabă, a fost atacată de protestatari, iar o mână anonimă a aruncat cu boltă o sticlă care s-a făcut cioburi pe asfalt. Atât. Convinşi că autorii, prezumaţi ca fiind anarhişti din Blocul Negru, locuiau în căminul improvizat din şcoala Diaz, Carabinierii, Digos şi Unitatea Mobilă au invadat în noaptea de sâmbătă, 21 iulie, incinta (incidental, cei câţiva anarhişti urmăriţi nici nu se aflau pe moment acolo), supunându-i unor violenţe inimaginabile pe cei treziţi din somn - în majoritate, tineri, ziarişti străini şi simpli turişti care nu găsiseră locuri la hotel (tot cu ordin de la stăpânire, care interzisese cazările până la finalul summitului).

Trei sute agenţi ai forţelor de ordine au maltratat nouăzeci şi trei de oameni care nu opuneau nici o rezistenţă, într-o dezlănţuire de tip "măcelărie mexicană", cum o numea cronicarul Fournier. Unul a decedat, cei mai grav răniţi au fost spitalizaţi, iar restul, arestaţi şi supuşi torturilor şi umilinţelor, în lagărul de concentrare de la Bolzanetto. Ulterior, poliţia a încercat să muşamalizeze incidentul, dezinformând flagrant (inclusiv cu ajutorul unor înscenări şi false probe - două cocktailuri molotov fabricate), justiţia a tărăgănat pronunţarea definitivă în cazul vinovaţilor (care, astfel, au rămas la posturi), iar forul legislativ suprem a respins cererea unei anchete parlamentare. Ca la ei, la nimenea. (Chiar ca la nimenea? Da' noi ce cusur om avea? Noi, şi atâţia alţii...) În mod relevant, Amnesty International a etichetat întregul episod ca fiind "cea mai gravă suspendare a drepturilor omului într-o ţară democratică după Al Doilea Război Mondial". Aş înlocui "suspendare" cu încălcare, iar înainte de "democratică" aş adăuga "aşa-zis". Democraţia? O nerozie. Dreptul? O nefericire!

Scenariul scris de Daniele Vicari şi Laura Paolucci, în colaborare cu Alessandro Bandinelli şi Emanuele Scaringi, acoperă cele două zile şi noaptea intermediară, prezentând faptele într-o succesiune simplă şi crudă, pe planuri epice multiple, intercalând şi câteva mici salturi în timp, conform percepţiei afective a personajelor. Destul de derutantă până la un punct, structura narativă urmăreşte, pe lângă cronologia de ordin general a faptelor, impactul lor psihologic, mai ales, şi implicaţiile semnificative care decurg din aceste asocieri - precum şi din simultaneitatea unor episoade desfăşurate în paralel - realizând nu atât o povestire, cât mai degrabă un joc de puzzle atent combinat, un tablou compozit al violenţei, ilegalităţilor şi dezumanizării. Pe acest fundament dramaturgic, Daniele Vicari plasează edificiul unei regii extrem de complexe, reuşind ca, dintr-un context iniţial realist, să gliseze gradual şi irezistibil spre coşmar. Practic, viziunea sa perpetuează şi actualizează conceptul filmic conturat în anii 1960-70 de Mario Monicelli, Pier Paolo Pasolini, Elio Petri, Francesco Rosi - şi, desigur, Costa Gavras.

Într-un ritm alert fără ostentaţie, combinând savant cursivitatea epică şi salturile narative, se succed secvenţe diversificate, statice şi dinamice, filmate cu o mobilitate remarcabilă, în toate sensurile - de la versatilitatea mizanscenelor şi a mişcărilor de cameră precis calculate, până la diferenţele de stil vizual (inclusiv cu ajutorul fotografiei lui Gherardo Gossi). Imaginea recurge atât la cadre de tip document (având inserate şi fragmente reale, filmate la faţa locului, printre care plantarea celor două sticle incendiare - post-procesate ulterior, pentru a se integra în unitatea plastică a întregului film), cât şi la compoziţii cu certe valenţe stilistice, variaţii de textură (de la limpezimea tăioasă până la granulaţii mărite şi chiar unsharff-uri), unghiuri subiective agitate şi neclare, în care elementul principal de banda sonoră, sau ralentiuri - ca în leit-motivul obsedant al sticlei aruncate, amorsat încă din deschidere, cu derulare inversă, sugerând intenţia de "reconstituire a trecutului" şi punctând un kickstart de mare impact.

Practic, tensiunea se impune din primele secunde, pentru ca în continuare să urce constant spre cote aproape inimaginabile - rezultat la care a contribuit şi muzica pentru instrumente cu coarde a lui Teho Teardo, aproape omniprezentă dar nici un moment redundantă. De remarcat, în acest sens, faptul că realizatorii au expus doar aproximativ treizeci la sută din brutalităţile suferite de victime, urmărind să evite senzaţionalul de tip spectacular, naturalist, visceral, în favoarea tonului acuzator susţinut cu sobrietate - însă chiar şi aşa, filmul e aproape insuportabil, prin combinaţia între elementele de violenţă explicită şi recursul la sugestie.

Una dintre cele mai tulburătoare secvenţe este cea a împroşcării cu spumă extinctoare a unui om bătut până la leşin (în afara cadrului), axată exclusiv pe atitudinea poliţistului agresor. Sau, de asemenea, aşa-zisul "examen medical" al arestatei Alma Koch, o mostră de înjosire greu de egalat (în cinema ca şi în realitate), secvenţă orchestrată în jurul unui travelling circular cu camera în mână. Sau, într-un cu totul alt registru, memorabila conferinţă de presă în care purtătoarea de cuvânt a poliţiei opune reporterilor un formalism găunos-gogonat demn de invidia tuturor udrelor, boagiilor, sulfurilor, anastaselor şi ebelor de pe lumea asta. Şi, în sfârşit, cadrul penultim - privirea Almei la ieşirea din închisoare, în drum spre autocarul care-i va duce pe străini la expluzarea peste graniţă (Jennifer Ulrich, într-o creaţie memorabilă constituită mai mult din expresii şi tăceri). Demascarea realizată de "Diaz" era atât de atroce, încât autorităţile italiene au refuzat turnarea filmului în ţară, producătorii Jean Labadie, Gianluca Leurini şi Domenico Procacci fiind astfel nevoiţi să apeleze la colaborarea cu Bobby Păunescu - ceea ce a făcut ca partea cea mai mare a filmărilor să se desfăşoare într-un platou construit de Mandragora pe platforma Semănătoarea din Bucureşti.

Alături de Jennifer Ulrich, Claudio Santamaria, Elio Germano, Ralph Amoussou şi ceilalţi actori străini, recunoaştem presăraţi peste tot, adesea în simple apariţii episodice vecine cu figuraţia, mulţi conaţionali de-ai noştri, printre care Clara Vodă, Cosmin Seleşi, Alexandru Bindea, Mircea Caraman, Răzvan Hîncu, Orlando Petriceanu, şi mai ales Monica Bârlădeanu, cea mai proeminentă, în rolul necruţătoarei jurnaliste Constantine.

Spuneam la început că filmul lui Daniele Vicari ar trebui să le fie vârât în ochi tuturor agenţilor legii din lume (şi n-ar strica să începem cu ai noştri, că tot au fost pregătiţi să se dea iar în stambă acum nu mai mult de patru zile, la Arcul de Triumf - şi ne ia groaza ce-or mai fi punând la cale pentru posibilele tensiuni şi mistificări de după alegeri). Din fericire, un prim pas s-a făcut: deşi interzis sub aspectul filmărilor, "Diaz" a fost totuşi proiectat în Italia - şi, slavă Domnului, a avut un efect palpabil: dosarele muşamalizate ale infractorilor în uniformă s-au redeschis (inclusiv cele ce beneficiaseră de prescrierea faptelor), iar respectivii au fost demişi din poliţie.

Nu ştim dacă se va ajunge şi la ancheta parlamentară sau nu - dar, cel puţin până în acest punct, Daniele Vicari a demonstrat că, atunci când e realizat cu forţă, profesionalism şi talent, filmul îşi poate depăşi statutul de artă, devenind un instrument redutabil în sprijinul legalităţii, al spiritului civic şi al civilizaţiei.