Dana Bunescu, scrisoare-manifest pentru a semnala problemele grave ale Arhivei Naționale de Film

Arhiva de Filme nu e un depozit

Ordonanța de urgență 91/2016, care propune o serie de modificări la Legea cinematografiei, a fost respinsă de plenul Camerei Deputaților. O parte dintre prevederile OUG 91/2016 privesc Arhiva Națională de Filme (ANF), a cărei funcționare are imperios nevoie de reformare – iar Ministerul Culturii și Identității și Parlamentul sunt primele chemate să poarte o discuție despre schimbările (de management și legislative) necesare. Arhiva are nevoie să devină un loc viu, un spațiu destinat (și dedicat) conservării, restaurării, digitizării și accesibilizării informației vizuale, nu un depozit în care urmele filmelor adeseori se pot pierde*.

Ce se întâmplă dacă, într-o bună zi, în contextul lipsei de interes a Ministerului Culturii și a Parlamentului, depozitul de filme pe suport de nitrat (înrudit chimic cu trinitrotoluenul) de la Arhiva Națională de Filme, în care nimeni nu intră, unde singurul termometru nu avea, anul trecut, baterii și-n care se infiltrează apa, ia foc (observație făcută de experții Asociației Cinematecilor Europene, la vederea încăperii în care sunt ținute aceste pelicule**; mai multe informații despre condițiile de stocare a unor astfel de pelicule și riscul de autocombustie, la Arhiva Germană de Film)?

Deși Arhiva Națională de Filme are 100 de angajați, un procent covârșitor dintre aceștia nu au studii superioare și s-au specializat „la locul de muncă“. Nici n-ar putea s-o facă altfel, fiindcă meseriile tehnice specifice nu sunt recunoscute oficial și sunt echivalate artificial cu funcții din muzee. Doar trei angajați din 100 aveau, în luna februarie 2017, calificare de arhivar (obținută în urma demersurilor de anul trecut și a obligațiilor impuse de raportul Arhivelor Naționale). În cultură, toată lumea se plânge de salarii – dar nicăieri nu există o situație ca cea de la ANF. Salariile staționează aici de ani de zile la nivelul salariului minim pe economie, angajații neprimind nici măcar sporuri de vechime sau sporul de toxicitate, deși laboratoarele lucrează cu substanțe aflate pe lista publică de materiale toxice. De ce? Fiindcă ce fac ei nu există în nicio grilă de salarizare, ei practic nu există. Deși ANF este o instituție cu caracter unic, importanța ei națională nu se reflectă în statele de plată.

Cine ar vrea să se specializeze în acest domeniu și să se angajeze la ANF în aceste condiții? Cum încurajezi meritocrația și performanța reală, nu sinecura și nepotismul, într-un astfel de context? Cum poți aduce tehnologic Arhiva în secolul XXI – secolul digitalizării și al restaurării digitale? Dezvoltarea tehnologică este o chestiune de buget, dar ea presupune și forță de muncă înalt calificată, creativă, motivată profesional.

Ce se întâmplă, în absența mijloacelor tehnice adecvate, cu filmele produse acum, în format digital, pentru care e nevoie de altfel de suporturi de arhivare și de prevederi legale care să asigure cadrul arhivării lor?

O arhivă de filme privește suportul fizic (de regulă, rolele de peliculă) din perspectiva valorii artistice, sociale, istorice a materialului înscris pe acest suport, iar importanța unei arhive merge dincolo de rolul său concret-imediat, de depozitare și conservare a peliculei. Conținutul și nu produsul fizic depozitat în raft reprezintă resursa culturală și educațională pe care o pune în valoare procesul de arhivare, Arhiva este un depozit de filme, nu de peliculă, la fel cum Arhivele Naționale sunt un depozit de documente, nu de hârtie. Și totuși, programarea de la Cinemateca Română este deficitară, invizibilă și neperformantă.

În absența circulației, într-un spațiu public de dezbatere, a acestui conținut, procesul de arhivare nu-și găsește rațiunea de serviciu public – la fel cum un muzeu care nu-și deschide colecțiile către vizitatori și specialiști nu poate fi numit astfel.

Promovarea unui film sau a unei colecții prin intermediul programării, a schimburilor interculturale etc., este modalitatea cea mai bună de conștientizare și reiterare a valorii sale artistice, istorice, documentare. Iar programarea este și o modalitate de a crește noi generații conștiente de importanța arhivelor, și principala modalitate de a atrage fonduri pentru restaurarea și conservarea originalului. 

Cinematograful e o artă tânără, dar nu atât de tânără încât să nu aibă propria istorie. La un secol de la apariția cinemaului, politicile curatoriale au devenit extrem de importante pentru a menține interesul spectatorului contemporan, pe de-o parte, și pentru a recupera, recontextualiza și resemnifica valoarea unui film de arhivă, pe de altă parte. Iar ANF nu păstrează doar filme artistice, ci și filme documentare, jurnale de actualități, reportaje etc., de a căror accesibilitate depinde înțelegerea trecutului recent al României.

Însă evidențele ANF sunt într-o stare precară, cu mari hibe în respectarea legislației în vigoare cu privire la administrarea de arhive, iar până la controlul efectual în 2016 de către Arhivele Naționale, nimeni nu a fost interesat de modul în care decurge acest proces. Arhiva românească de film este doar exploatată, periodic, în distribuție privată, și deloc susținută pentru viitor.

În epoca informației, Arhiva Națională de Filme ar trebui să fie mai mult decât un depozitar al istoriei cinematografiei românești, rolul său, așa cum îl înțelegem astăzi este acela de a educa și de a promova interesul generațiilor noi pentru moștenirea istorică și culturală a țării.

Și mai mult, Arhiva de Film nu este în primul rând un depozitar al trecutului, ci un mod de a comunica în viitor. Fără intervenții urgente, starea precară a arhivei de astăzi va fi vizibilă, din păcate, peste 20 de ani, când se va constata că nu s-au păstrat decât un procent nesemnificativ de filme produse după 1989 și că nu știm foarte bine ce, cum s-a întâmplat, cinematografic, în România ultimilor 100 de ani.