Fallen Leaves: ciocnirea unor asteroizi în derivă
Filmul lui Aki Kaurismäki este una dintre cele mai ataşante experienţe cinematografice ale anului
Săptămânile trecute i-am luat un interviu unei actriţe care joacă rolul principal într-un serial britanic încă nelansat. Personajul ei, o irlandeză din Belfast sastisită de greutăţile şi frustrările zilnice, ajunge într-o dimineaţă să-şi proptească sub bărbie ţeava unei puşti. Fix când să apese pe trăgaci, apare EL, un carismatic prezentator TV din Londra, iar consecinţele le ghiceşti cu siguranţă. Am întrebat-o pe actriţă ce crede despre obositoarea încăpăţânare a cinema-ului de limbă engleză de a ne convinge că "soarele va răsări şi pe strada noastră". Luată prin surprindere, actriţa a dat un răspuns amabil, dar prin nimic convingător.
Nu există lună în care acest romantism forţat se simte mai abitir ca în decembrie, când peste tot vedem clasicele poveşti despre finanţistul/PR-ista fără scrupule ajuns(ă) de Sărbători în cine ştie ce comunitate superprimitoare, unde spiritul Crăciunului îl/o convinge că trebuie să-şi evalueze priorităţile. Ca alternativă la această poate cea mai obosită reţetă a Hollywood-ului, recomand Fallen Leaves/Frunze căzătoare (în original "Frunze moarte", titlul unui ultrapopular şlagăr finlandez), un film ce combină elemente neaşteptat de neromantice pentru a deveni irezistibil de romantic.
Reîntoarcerea finlandezului Aki Kaurismäki la poveştile sale proletare, Fallen Leaves ni-i prezintă pe Ansa (Alma Pöysti), o angajată la supermarket, şi pe Holappa (Jussi Vatanen), un şantierist alcoolic. Cei doi duc vieţi singuratice, sordide, într-un decor urban rece, industrial. Asteroizi solitari în vidul galactic, ei se intersectează la o seară de karaoke, unde se produce un big bang tăcut şi timid: ce-ar fi dacă, totuşi, fix atunci când credem că nu mai e nicio şansă, poate apărea un tovarăş de drum?
Frunze căzătoare categoric nu e pentru publicul escapist. Este iremediabil artificial, căutat, teatral, tocmai pentru a sublinia acut că viaţa e dominată de singurătate chiar şi când un altul se află la un metru de tine şi îţi vorbeşte privindu-te în ochi. Acţiunea pare să aibă loc în zilele noastre (vedem câteva telefoane mobile şi pe ecran apar şi cadre din cel mai recent film al lui Jim Jarmusch, The Dead Don't Die, din 2019), dar costumele şi decorurile par să sugereze că totul se petrece acum câteva decenii. Sau că ceea ce vezi e doar un film, rezultatul muncii unei echipe, un construct pe care cinema-ul vrea de obicei să-l mascheze, dar pe care marele Aki ţi-l arată nud, cu toate cusăturile şi eşafodajul la vedere.
Personajele îşi vorbesc folosind replici bizare: unele dintre ele, auzite la cine ştie ce date (dacă nu cumva ai renunţat complet şi te-ai resemnat să-ţi împarţi singurătatea doar cu un animal de companie), ar deveni evidente semnale de alarmă. Şi totuşi, în acest spaţiu construit special să descurajeze sentimentele, iată că ele apar şi cuceresc ecranul ca o lumină caldă ce se împrăştie într-o cameră întunecoasă, transformând-o din beznă absolută într-un loc ce ar putea deveni un cămin. Este doar un crâmpei de speranţă, dar uneori nici nu e nevoie de mai mult...
Ce reuşeşte Kaurismäki în filmul său este cu totul special. Mi-a amintit de una din experienţele cinematografice bizare din ultimul deceniu, cu cele mai noi filme ale lui Florin Şerban, Dragoste 1. Câine şi Dragoste 2. America. Este incredibil cât de romantic este primul film, deşi cele două personaje principale interpretate de Cosmina Stratan şi Valeriu Andriuţă nu pomenesc nicio clipă de dragoste, şi cât de puţin romantic este al doilea, deşi protagoniştii săi nu încetează să-şi declare reciproc dragostea neţărmurită. În Fallen Leaves vezi la treabă acest paradox: uneori spui cel mai mult atunci când nu spui nimic şi rişti să nu spui nimic chiar dacă nu te opreşti din vorbit
