Fallout: lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi

Lăsaţi orice speranţă să fiţi cu totul impresionaţi, adică...

În egală măsură distractiv şi impardonabil de... lungit, Fallout a fost întâmpinat cu entuziasm de fanii ecranizărilor după jocuri video, fiind deja considerat unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai genului. Trebuie spus aici că 1. sunt foarte puţine ecranizări entuziasmante după jocuri video şi 2. Fallout are beteşuguri grave, chiar dacă este bingiuibil. Şi nu, nici măcar nu poate fi pus în aceeaşi categorie cu The Last of Us, cu care este foarte greu să nu-l compari... Şi nu, nu se compară nici cu producţia anterioară a creatorilor săi, Jonathan Nolan şi Lisa Joy, relevantul şi filozoficul Westworld.

În Fallout, totul începe cu... sfârşitul. Într-un Los Angeles ars de soare din timpul unui Război Rece alternativ, actorul Cooper Howard (Walton Goggins, la un nou rol proeminent după excelentul Justified) asigură entertainment-ul la aniversarea unui copil dintr-o familie înstărită, impresionându-şi publicul cu îndemânarea de cowboy. La televizor, pe toate programele se discută despre iminenţa unui război nuclear şi iată că acesta se petrece: cerul se umple de "ciuperci" atomice şi, într-unul din cele mai spectaculoase cadre din întreg serialul, îl vedem pe erou gonind pe calul său pe autostradă, având drept fundal - nici mai mult şi nici mai puţin - sfârşitul lumii. Povestea sare 200 de ani în viitor, când tânăra Lucy MacLean (Ella Purnell) se bucură de o existenţă liniştită alături de aristocraţia lumii postapocaliptice, norocoşii locuitori ai Subteranului 33, un adăpost nuclear. Doar că, descoperim curând, norocul se termină, iar Lucy va trebui să înfrunte periculoasa lume de la suprafaţă deşi nu e deloc pregătită pentru asta.

Serialul vine la 27 de ani de la primul joc Fallout, perioadă în care orice ar fi adus jocul nou în epocă a putut fi folosit, reciclat şi reinventat în alte filme şi seriale postapocaliptice. Evident, creatorii serialului au fost obligaţi la o anumită fidelitate faţă de sursa originală, dar care e rezultatul? Povestea se simte în egală măsură familiară (chiar şi pentru cei care nu au jucat jocul) şi cumva fumată, deşi serialului nu-i lipsesc personajele interesante şi interacţiunile relevante dintre ele.

Dar cel mai deranjant aspect la Fallout este faptul că serialul are probleme serioase de ritm: în cadre nesfârşite, personajele străbat la pas peisajul postapocaliptic, plângându-şi ghinionul, verbalizându-şi grijile şi lipsa de speranţă şi prevestindu-şi reciproc sfârşitul sumbru. Aş spune că vreo două episoade din cele opt ale primului sezon sunt irosite cu această umplutură narativă, care, alăturată limitărilor de direcţie cerute de sursa originală, face ca Fallout să fie mult mai puţin captivant decât ar fi putut (trebuit?) să fie o producţie de asemenea anvergură.

Să nu fiu înţeles greşit: am vizionat serialul până la capăt, deci reproşurile pe care i le aduc nu sunt atât de grave, doar că beteşugurile erodează lent resursele de empatie ale spectatorului până la un "bine că s-a terminat". Fallout este salvat în parte de câteva opţiuni ale creatorilor, de exemplu aceea de a folosi locuitorii Subteranului 33 pe post de "first world" cu "first world issues", în timp ce suprafaţa este un Vest Sălbatic postapocaliptic unde nu mai există lege şi autorităţi. Ciocnirea dintre cele două perspective asupra vieţii produce câteva dintre cele mai convingătoare interacţiuni.

Un alt plus foarte important al poveştii este faptul că explică - şi încă într-un mod extrem de actual şi relevant social - cum s-a ajuns la acel cataclism nuclear cu efect devastator. Acest aspect oferă o mare satisfacţie spectatorului şi îi trage în acelaşi timp un semnal de alarmă, compensând în parte derizoriul aventurilor din viitor.