Gabi Virginia Şarga, Cătălin Rotaru: "Am vrut să arătăm Bucureştiul viu şi colorat"

Un interviu cu regizorii filmului românesc Unde merg elefanţii, de vineri pe ecrane

După un debut în luna iunie la festivalul Transilvania, Unde merg elefanții se lansează vineri în cinematografe. Este un film la fel de ludic ca şi titlul său, gata să facă slalom, cu extremă uşurinţă, între amuzant şi sfâşietor. Este, în acelaşi timp, un film atipic pentru cinema-ul românesc, care doar arareori se opreşte asupra unor personaje copii, şi unul care insistă să arate frumuseţea Bucureştiului, iarăşi o abordare rară în lungmetrajele altor regizori de la noi. Cinemagia a stat de vorbă cu Gabi Virginia Șarga şi Cătălin Rotaru, scenariştii şi regizorii lui Unde merg elefanţii.

Filmul este povestea unui trio improbabil: Leni (Carina Lăpușneanu), o fetiţă plină de energie în ciuda bolii de care suferă, Magda (Alice Cora Mihalache), mama Lenei, care e gata de orice pentru a împrăştia, chiar şi pentru o secundă, norul abătut asupra familiei, şi Marcel (Ștefan Mihai), un tânăr care îşi maschează deznădejdea punându-se într-o mulţime de situaţii absurde. Interacţiunile lor, dar şi câteva opţiuni ale regizorilor, lansează o adevărată provocare publicului, care este îndemnat să-şi reevalueze mixul de realitate şi ficţiune din propria viaţă.

Cinemagia: Cum s-a născut acest film? Este el în vreun fel inspirat din realitate?
Gabi Virginia Şarga: Personajele vin din realitate. Marcel e Cătălin, eu sunt Leni. Nu sută la sută, dar am pus în film relaţia de prietenie dintre noi. Cătălin mi-a zis că îşi doreşte să facă un film despre un tip care nu vrea să facă nimic. Doar citeşte. L-am întrebat dacă vrea să facă un film despre el. A zis că nu, iar eu l-am luat la mişto, aşa cum ar face şi Leni. Leni are doar 9 ani pentru ca eram într-o perioadă deloc roz. Eram în depresie şi terapeutul mi-a spus că emoţional am 12 ani, ca sufăr de sindromul Peter Pan. M-am enervat. Aveam 44 în buletin.

M-am dus acasă, m-am gândit, m-am întors şi i-am spus ca se înşală. Am 9! Mi-a spus să scriu despre asta. Am făcut-o în 11 zile şi am lăsat personajele să facă ce vor în urma multelor discuţii despre liberul arbitru şi o viaţă prestabilită într-o mare proporţie, un fel de scenariu hotărât de nu ştim cine. Era în vara lui 2019. Suntem în 2024, a apărut filmul şi Cătălin recunoaşte doar cu un sfert de gură că el e Marcel, iar eu cred că depresia a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat până acum.

Toţi cei trei actori principali sunt la debut în lungmetraj. A fost o intenţie sau aşa s-a nimerit?
Gabi Virginia Şarga: Am făcut casting. Ei au fost cei mai potriviţi pentru roluri din punctul nostru de vedere. Pentru noi nu contează dacă un actor e la debut sau dacă e vedetă. Debutant în rolul principal a fost şi Alexandru Suciu în Să nu ucizi (n.r. - debutul în lungmetraj al celor doi regizori). Lucrăm şi cu amatori. De exemplu Kani, care îl joacă pe Gabi în Elefanţi. E la primul film şi are o frizerie. L-am văzut la  Chefi la cuţite şi ne-a plăcut foarte tare. Ce nu ne place ca regizori este să lucrăm cu actori “după faţă”. Nu este un criteriu pentru noi.

Pentru noi contează doar ce ne transmite un actor. Căutăm actori cu multă personalitate şi trăiri interioare nebune pentru că vine camera şi scoate tot afară. De exemplu fetiţa care o joacă pe Leni, Carina, a venit la casting şi doar a zâmbit. Am vorbit eu şi mai ales Cătălin. Ea e timidă în realitate şi nu are nimic în comun cu personajul din film, face un rol de compoziţie. Felul în care ne privea în timp ce îi ziceam o groază de tâmpenii ne-a cucerit. A fost cea mai bună alegere.

Sunteţi amândoi absolvenţi de actorie, cum vă ajută asta la regie? Vă împărţiţi în vreun fel sarcinile în pregătirea unui film?
Gabi Virginia Şarga: Actoria ne ajuta foarte mult. Nu bâjbâim, nu căutăm la repetiţii sau la filmare. Avem viziunea de ansamblu asupra filmului şi îi ducem pe actori acolo unde vrem şi cum vrem. Suntem nişte mici despoţi cu mănuşi de catifea. Până acum nu s-a plâns nimeni. Sperăm! (râde) Dar ştim ca la început le este greu să se adapteze la lucrul cu doi regizori. Ni s-a spus că uneori cerem lucruri diferite, apoi actorii îşi dau seama  că de fapt zicem acelaşi lucru în formă diferită.
Cătălin Rotaru: Eu varianta lungă.
Gabi Virginia Şarga: Iar eu varianta foarte scurtă.
Cătălin Rotaru: Eu cu foarte multă energie.
Gabi Virginia Şarga: Eu calm. În viaţa de zi cu zi şi eu sunt tot cu multă energie, dar pe platou am hotărât să fiu eu aia calmă. Altfel ar fi o nebunie.

Cătălin Rotaru: Nu ne împărţim sarcinile. Facem tot împreună pentru că ne place şi pentru ca ne completăm foarte bine. Doar la casting avem abordări diferite. Eu lucrez foarte mult cu toţi actorii. Am nevoie de timp să ştiu cu cine vreau să lucrez.
Gabi Virginia Şarga: Iar eu îmi aleg actorii din primul moment în care intră în sala de casting. Mai multe nu zic pentru că vreau să fac şi alte filme.

Iar când vine vorba de pregătirea filmului, vorbim noi foarte mult, stabilim lucruri şi abia apoi ne vedem cu şefii de departamente. Nu vrem să îi derutăm. Mai ales la decupaj. Îl facem noi acasă în cel mai mic detaliu. Apoi ne-am văzut cu Adi Pădureţu (n.r. - directorul de imagine al filmului), i-am spus cum vrem să filmăm şi el a venit cu alte idei care să vină peste ce am gândit noi. De exemplu ne doream să filmăm ultimul cadru fără tăietură, dar nu ştiam cum. A venit Adi şi ne-a spus cum putem să facem, cum putem să îmbunătăţim. A fost o colaborare excepţională cu el. Nu e doar foarte bun pe  tehnic, aduce şi o poezie în imagine şi noi ne dorim asta în filmele noastre. Şi da, ne şi certăm. Mult. De asta preferăm să lucrăm noi şi apoi să ne întâlnim cu şefii de departament. Am reuşit performanţa ca după un scurtmetraj şi două lungmetraje să nu ne certăm sau să ne contrazicem în faţa echipei. Nu ştiu cum am reuşit.

Vorbind de imagine, în cinema suntem mai obişnuiţi cu Bucureştiul-agresor, murdar, zgomotos şi haotic. În filmul vostru oraşul arată diferit.
Gabi Virginia Şarga: Iubim Bucureştiul. Am vrut să îl arătăm aşa cum îl vedem noi, viu şi colorat. Locuim chiar în zona în care am filmat şi ne-am dorit să arătăm oamenii din Bucureşti şi energia lor. Ştiam de când am scris scenariul că o să punem camera în mijlocul străzii şi că o să facem mizanscena pe care am repetat-o cu actorii şi camera. Eram conştienţi că e posibil să nu ne iasă. A ieşit. Iar replicile sunt cele din scenariu, nu e nimic improvizat.

Cătălin Rotaru: Singurul impediment a fost că nu puteam sta mult într-un loc. Avem secvenţe filmate în 20 de minute. Ca să filmăm aşa trebuia să avem un director de imagine ca Adi şi un producător foarte curajos să îşi asume asta. Gabi Suciu este această curajoasă. A fost foarte greu pentru producţie. Aveam nevoie de parcări şi în centru e greu să le găseşti. Dumitrana Lupu (n.r. - manager de producţie) şi Claudiu Boboc (n.r. - producătorul executiv) au dormit în parcări să obţină acele locuri. Şi la culorile oraşului am vrut să adăugăm costumele realizate de Raluca Badea şi scenografia Simonei Pădureţu, care să reflecte viaţa pe care o trăim acum în Bucureşti mulţi dintre noi. Ce nu ne-a plăcut a fost când a ieşit filmul şi cei care nu sunt români ne-au întrebat în ce ţară am filmat.

Înainte de filmări, mi-aţi spus că vreţi să invitaţi publicul să participe activ la poveste. Într-una din scene, Leni şi Marcel par să fugă efectiv de "public". De ce această alegere?
Cătălin Rotaru: Toate cele trei personaje încearcă să găsească soluţii de salvare, de negociere cu ficţiunea. Magda încearcă să iasă din limitele cadrului în scena din lift, adică să iasă din ficţiune. Marcel şi Leni fug de cameră, adică încearcă să fugă din poveste. Toate aceste soluţii de salvare sunt, în mod evident, sortite eşecului. Nu avem nicio ieşire din ficţiune, suntem nevoiţi să o înfruntăm. Aşa am vrut să transferăm publicului dialogul cu ficţiunea, cu povestea fiecăruia dintre ei, să-i constrângem să se interogheze asupra sensului şi realităţii propriei ficţiuni.

Adică filmul invită la o reevaluare, la o trezire la realitate?
Gabi Virginia Şarga: Marcel şi Leni discută despre coincidenţele stranii din povestea lor. Ei sunt convinşi că trăiesc într-o realitate, însă spectatorul care îi priveşte e convins ca sunt doar nişte ficţiuni. Ce ne garantează nouă că suntem realitatea ultimă, că nu suntem şi noi ficţiuni într-o altă poveste? Povestea a pornit de la multele  discuţii despre liberul arbitru.
Cătălin Rotaru: Eu cred în liberul arbitru.
Gabi Virginia Şarga: Iar eu cred şi nu prea. Cred că există un traseu prestabilit într-o oarecare măsură şi trebuie urmat. Şi mai cred că înaintarea în vârstă duce la îngustarea acestui liber arbitru, pentru că sunt multe drumuri pe care nu le alegem noi. De exemplu când te naşti sau când pleci. Am simţit momente în viaţă când deşi am vrut să fac ceva, parcă nişte fire invizibile m-au dus spre un alt drum, pentru că “trebuia” să ajung într-un alt loc. Atunci am simţit că nu am liber arbitru, că sunt cumva “păpuşerită” şi m-am revoltat. Nu mi-a folosit la nimic.

Şi personajele noastre simt că nu au acest liber arbitru şi se revoltă. Nici lor nu le foloseşte la nimic. Dacă toţi ne-am face o analiză profundă am vedea că sunt multe astfel de întâmplări în viaţa noastră în care parcă suntem “conduşi”. Prin filmul nostru încercăm să spunem, că poate exista şi o altă realitate şi că nu suntem atât de liberi pe cât credem.