În căutarea lui Dory, de neuitat

Mesajul pozitiv, interpretările excelente şi umorul, marile atuuri ale sequelului

La 13 ani după ce Finding Nemo devenea aproape instantaneu o animaţie clasică, În căutarea lui Dory explorează din nou adâncurile oceanelor pentru a spune o poveste amuzantă şi emoţionantă, pe gustul tuturor generaţiilor de spectatori. Este entuziasmantă sensibilitatea cu care Pixar porneşte de la un handicap pentru a le spune atât celor mari, cât şi celor mici să nu se dea bătuţi şi să... "keep swimming".

A trecut un an de când peştele-clovn Marlin (Albert Brooks) a întâlnit-o pe uituca Dory (Ellen DeGeneres). După regăsirea lui Nemo, totul este bine în reciful de coral, doar că o aventură a simpaticei eroine o face pe aceasta să-şi aducă aminte câteva momente din copilărie. Imaginea părinţilor săi o determină pe Dory să înceapă o nemaipomenită călătorie în Ocean, urmată îndeaproape de foarte reticentul Marlin şi întotdeauna entuziastul Nemo. Nu totul se petrece în adâncul mărilor, căci eroii vor ajunge la Institutul de Viaţă Marină, unde interacţiunile cu activităţile oamenilor vor deveni sarea şi piperul acţiunii.

Chiar dacă nu se ridică la înălţimea filmului original, Finding Dory este un sequel mai mult decât onorabil. Copiii vor aprecia atent desenatele peisaje marine şi giumbuşlucurile personajelor, iar adulţii se vor lăsa emoţionaţi de accentele mai grave ale poveştii. De fapt filmul impresionează cu modul extrem de inspirat în care evenimente de-a dreptul sumbre devin motorul unor experienţe plăcute şi al evoluţiei personajelor principale. Zbuciumul cauzat de faptul că afecţiunea lui Dory este un obstacol continuu (şi o idee prea repetitiv, am spune) în misiunea ei este compensat de inventivitatea cu care scenariul găseşte metode pentru a ocoli efectul uitării.

Cinemagia a văzut filmul în versiune originală şi cu siguranţă spectatorii care pot citi subtitrarea ar trebui să aleagă această versiune. Pe lângă o fantastică Ellen DeGeneres, mereu convingătoare pe aventurosul itinerariu al al albastrei eroine, filmul îl prezintă pe Ed O'Neill în rolul lui Hank, o morocănoasă caracatiţă care va trebui vrând-nevrând să facă echipă cu Dory. Unul dintre cele mai ataşante personaje văzute vreodată într-o animaţie Pixar, Hank este şi o inepuizabilă sursă de umor: taciturn, sarcastic şi disperat să nu se întoarcă în ocean, Hank dispune şi de abilitatea cameleonică de a se pierde în peisajul din Institutul de Viaţă Marină, abilitate folosită inspirat în poveste.

Interpretările actorilor sunt unul din marile plusuri ale filmului. Ty Burrell, coleg cu Ed O'Neill în distribuţia serialului O familie modernă/Modern family, este Bailey, o balenă beluga care nu-şi mai poate folosi ecolocaţia. Kaitlin Olson este Destiny, un rechin-balenă ce suferă de miopie, iar Idris Elba, un leu de mare cu accent britanic ce nu şi-ar ceda în ruptul capului locul de pe piatra unde se lăfăie la soare. Willem Dafoe, Allison Janney, Diane Keaton şi Eugene Levy sunt alţi actori cunoscuţi cu roluri în film, iar Sigourney Weaver are un cameo vocal ce o transformă într-o glumă simpatică folosită de mai multe ori pe parcursul celor 105 minute ale animaţiei.

Ce impresionează în primul rând la Finding Dory este mesajul pozitiv: coloratele personaje îşi folosesc dezavantajele pentru a mai face un pas înainte, refuzând să se lase învinse de beteşugurile lor. O lecţie pe care o poţi reauzi iar şi iar. Părinţii ar trebui să se aştepte la cereri de revizionare repetate după apariţia DVD-ului.