Interviu Society of the Snow: „La 20 de ani te crezi nemuritor”

Un interviu cu autorul Pablo Vierci şi cu regizorul J.A. Bayona despre povestea de supravieţuire ce a fascinat o lume întreagă

La sociedad de la nieve/Society of the Snow, filmul Netflix proiectat la gala de închidere a ediţiei de anul trecut a festivalului de la Veneţia, omagiază eroii decedaţi şi supravieţuitorii unui accident de avion în munţii Anzi.

Filmul se poate deja urmări pe platforma de streaming Netflix. Iată ce au de spus Pablo Vierci şi J.A. Bayona despre perspectiva lor privind evenimentele, Cinemagia intervievându-i pe cei doi cineaști chiar la Veneția, la Festivalul de Film desfășurat pe Insula Lido.

În noul film regizat de spaniolul J.A. Bayona despre un grup de tineri sportivi uruguayeni al căror avion se prăbușește în munții Anzi, nu este vorba despre povestea supravieţuitorilor, aşa cum este greşit mediatizat: filmul prezintă totul din perspectiva celor care nu au supraviețuit. Scenariul este o adaptare a romanului „La sociedad de la nieve" de Pablo Vierci, care făcea şi el parte din echipa de rugby, dar nu s-a aflat la bordul avionului care a decolat din Montevideo pe 13 octombrie 1972 și care nu a mai ajuns la destinație, în Santiago.

Deasupra munților Anzi se întâmplă tragedia: avionul Air Force Flight 571 se prăbușește. La bord sunt 45 de persoane, tineri care fac parte din echipa de rugby a unui colegiu catolic ce ar fi trebuit să participe la un meci în Chile. Vierci zburase și el la alte meciuri şi este prieten din copilărie cu Nando și Roberto, doi dintre cei 16 supraviețuitori. Nando Parrado și Roberto Canessa au venit pentru premiera filmului la Veneția, dar nu voi avea ocazia să îi cunosc. Aflu de la Vierci și de la Bayona că la avanpremiera emoționantă care a avut loc cu o săptămână înainte în Montevideo, oameni care nu și-au mai vorbit de 51 de ani s-au îmbrățișat şi ţin acum legătura: filmul a cicatrizat rănile.

Trauma trăită în 1972, când acel avion se prăbuşeşte în Anzi, este o traumă colectivă. Ulterior s-au vehiculat multe minciuni, de exemplu că avalanșa care ucide opt dintre supravieţuitori nu a avut de fapt loc. Atât cartea lui Vierci, cât și filmul lui Bayona fac dreptate eroilor, atât supravieţuitorilor, cât și celor care nu s-au mai întors. Din această ultimă grupă face parte și protagonistul filmului, pe care poate că ar fi mai bine să-l numim narator, aşa cum preferă și Bayona: tânărul Numa nu se numără printre supravieţuitori, dar tocmai pe el regizorul l-a ales ca narator. Vocea lui Numa ne acompaniază pe noi, spectatorii, într-un fel fel de mesaj de dincolo de moarte.

Dar să începem cu începutul. Pentru a afla ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem în timp, în anul 1972, și la locul unde s-au întâmplat faptele, în munții Anzi. Iată ce au de spus Pablo Vierci şi J. A. Bayona despre perspectiva lor privind evenimentele.

Interviu cu Pablo Vierci

Cinemagia: De unde provine această fascinație despre o tragedia care a avut loc cu 51 de ani în urmă?
Pablo Vierci:Această poveste a fascinat și continuă să fascineze de 51 de ani doarece apar mereu noi aspecte. Este o poveste despre viață și moarte. Poate că este doar despre 45 de oameni, dar a devenit emblematică, simbolică. De când cu pandemia am devenit mai umili, mai vulnerabili. Am priceput că salvarea poate fi numai una colectivă, nu există una individuală. Exact ca pe acel munte, unde salvarea s-a dovedit a fi una colectivă. Astfel s-a creat acea comunitate atât de fraternă. Aceasta este o istorie despre compasiune.

Cât de implicat aţi fost?
Profund, căci toți pasagerii erau prietenii mei. Şi eu făceam parte din echipa de rugby. Pe Nando Parado și Roberto Canessa, care sunt la Veneția pentru premieră, îi cunosc de la 5 ani. Am copilărit împreună, cu Nando am fost în aceeași clasă la şcoală. Întâmplător, îmi place să scriu din copilărie. Aceasta a devenit misiunea mea, să spun adevărul despre ce s-a întâmplat atunci în Anzi. Să fac dreptate atât supravieţuitorilor, cât și prietenilor care au murit. Cine altcineva să spună dacă nu eu? Cineva trebuia să le facă dreptate.

Evenimentele au fost deja arătate pe ecran, în filmul Alive al lui Frank Marshall, bazat pe cartea omonimă. Cu ce nou element aţi contribuit, dat fiind că aţi fost şi sunteţi prietenul eroilor?
Cartea „Alive" de Piers Paul Read a apărut în 1974, la scurt timp după tragedie. Scriitorul britanic relatează evenimentele, dar nu ce ni s-a întâmplat nouă. Romanul nu era scris la persoana întâi şi aceasta este o diferență fundamentală. Nando a avut încredere în mine și m-a rugat să scriu o carte despre ce s-a întâmplat. Ei aveau încredere în mine. Era însă nevoie de o distanțare în timp pentru a putea contempla acele evenimente traumatizante. Romanul „Alive" a pus însă capăt minciunilor.

Ce minciuni?
De exemplu s-a scris în presă că avalanșa în care au murit opt dintre supravieţuitori nu s-a întâmplat de fapt. Avem însă 19 mărturii, 16 ale supravieţuitorilor și trei scrisori ale celor decedați. Și s-a vorbit de canibalism într-o manieră manipulatoare. Canibalismul are diferite forme, aici este vorba de necrofagie simplă. S-au inventat multe lucruri şi „Alive" a pus capăt fabulaţiilor.

Cum a intrat regizorul J.A. Bayona în contact cu dumneavoastră?
Noi primiserăm deja diverse oferte pentru adaptarea cărții. În mai 2011, J.A. Bayona mi-a trimis un email. Auzisem deja de el ca fiind regizorul impresionantului film The Orphanage/El orfanato. Acest simplu email era atât de sensibil, atât de onest, am fost cu toții fascinați. Am ghicit instinctiv că Bayona este regizorul în care putem avea încredere și am hotărât să lucrăm cu el. El lucrează din 2016 la film, lucrează obsesiv, până și ieri în Madrid încă lucra la film.

Cum au reacționat supraviețuitorii?
Au adorat filmul. Intuiția noastră de a avea încredere în Bayona a fost una corectă, Bayona era omul nostru. Fernando Parrado le-a spus celor de la Netflix după vizionare: "Vrei să știi ce s-a întâmplat? Vizionează filmul. Exact așa s-a întâmplat!"

Numa nu supraviețuieste. El este naratorul și el moare...
Filmul spune povestea din perspectiva celor care nu supraviețuiesc. Unii eroi au dat totul şi au reuşit să se întoarcă. Alţii nu au reuşit. Din perspectiva acestora din urmă, a acestor eroi care nu se mai întorc, este povestit totul.

Cum ați trăit acele 71 de zile fară un semn de viață de la camarazii dumneavoastră?
N-am crezut nicio clipă că sunt morți. La 20 de ani te crezi nemuritor. Am avut tot timpul sentimentul că se vor întoarce.

Cum le-a schimbat personalitatea această traumă?
Pot vorbi despre Nando, tovarăşul meu. El a rămas un băiat normal, personalitatea lui nu s-a schimbat. Toți psihologii zic că o astfel de traumă nu scapi niciodată. Dar ei au petrecut două luni în munții Anzi, s-au vindecat de traumă când încă se aflau pe munte.

De unde provine titlul filmului?
De la Roberto Canessa, care a folosit acest termen, „la sociedad de la nieve" ("societatea zăpezii"), vorbind despre comunitatea lor într-un interviu.

Interviu cu J.A. Bayona

J.A. Bayona: M-a impresionat cartea pe care am descoperit-o în timp ce pregăteam filmările la The Impossible, au multe în comun. Eu aveam impresia că ştiu deja povestea, dar când am citit cartea mi-am dat seama e mult mai complexă decât îmi imaginam. Și citind cartea mi-am da seama că această poveste trebuie spusă dintr-un alt punct de vedere, nu numai din perspectiva celor care s-au întors, ci și din perspectiva celor care au rămas. Aceasta este marea diferență, să vorbeşti nu doar despre eroismul celor întorși, ci şi despre eroismul  celor care mureau oferandu-și corpul pentru ceilalți.

Cinemagia: Aceasta este o poveste despre supraviețuire la care se adaugă însă un element tabu, care atrage spectatorii, anume canibalismul. Regizorul italian Luca Guadagnino a tratat această tematică în Bones and All (2022). Care a fost punctul tău de pornire?
Marea diferență este să te concentrezi nu pe persoana care mănâncă, ci pe cel care își oferă corpul pentru ca prietenii lui să poată supravieţui. Aceasta este diferenţa. Conotațiile filozofice și morale, această lectură umanistă, până la urmă simbolică de a mânca trupul unui prieten, iată ce m-a interesat.

Nu există și un nivel religios? Numa, protagonistul, este foarte credincios și merge la biserică. Ulterior el se va sacrifica pentru prieteni, ca Isus.
Numa, protagonistul sau naratorul poveştii, aș prefera acest termen, este o persoană foarte religioasă. A avut multe probleme să mănânce [carne de om], și cred că a fost una dintre marile lui probleme după accident: a trebuit să renunţe la educația sa și la valori culturale pentru a se readapta, de a se reinventa și accepta noua realitate din Anzi. A-ţi descoperi propria personalități şi a înţelege cine ești cu adevărat, iată două teme care m-au interesat la acest film.

El își oferă la fel ca și ceilalți corpul dar are inițial mult mai mari probleme ca restul. Eu am ales ca spectatorul să se conecteze la acțiune prin intermediul lui Numa, pentru că el este cel care îi va ierta, iertarea trebuie să vina din mijlocul celor din avion și nu de la cineva din afară. Astfel și spectatorul care vede filmul îi va ierta la rândul lui.

Ești cunoscut pentru filme despre dezastre sau cu elemente supranaturale. Ce te atrage la un film?
Combinația dintre aspectele epice și cele intime m-a fascinat dintotdeauna.

Cum au decurs filmările?
Am fost iniţial în munții Anzi, la locul unde s-a prăbușit avionul, pentru cercetări. Am rămas câteva zile pentru a vedea cu propriii mei ochi care au fost condițiile de supraviețuire. Filmul nu putea fi realizat în munții Anzi, unde temperaturile ajung la -49 de grad Celsius, aici am filmat numai câteva scene cu actorii. Restul filmului l-am filmat pe o perioadă de 140 de zile la o stațiune de schi în Spania, în Sierra Nevada. Am filmat cronologic, astfel asistând la descompunerea fizică a acestor tineri actori, care pierdeau în greutate în urma unei diete speciale, în timp ce bărbile le creșteau. Pentru majoritatea actorilor, acesta a fostprimul rol. S-a creat un grup la fel ca cel din munții Anzi, de unde şi o senzație viscerală când unul dintre ei trebuie să plece, conform scenariului...

Felicitări pentru efectele speciale, prăbușirea avionului creează o senzație imersivă atât de autentică, aerul vibrează in sala de proiecție. Revenind la Numa, este neobișnuit să ai un narator care moare și care acompaniază în continuare publicul. De ce această alegere?
Cunoșteam cu toții ce s-a întâmplat, povestind totul din perspectiva lui Numa s-a creat un exercițiu de reparație. Era foarte important pentru mine ca publicul însuși, păstrând proporţiile, să moară și să reînvie o dată cu Numa. El a devenit un adevărat mit pentru prietenii săi. El nu s-a comportat ca un om obişnuit în munți, a dat foarte mult, peste puterile sale, şi prin generozitatea sa infinită a devenit un mit.

Ce este scris pe biletul lui Numa, pe care prietenii lui îl găsesc la el după ce moare. Mesajul lăsat de Numa pare să fie esența întregului film.
Nu există o iubire mai mare ca aceea de a-ți da viața pentru prietenii tăi.