Marele final: contemplarea morții prin portretul unei familii germane

Recompensat la Berlinale cu Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu, filmul german de trei ore regizat de Matthias Glasner este o dramă complexă, ce sondează adânc o familie disfuncțională confruntată cu moartea

Nu vă lăsați descurajați de durata lui Sterben/Dying! În ciuda faptului că începe într-un ritm mai lent și că cele trei ore ale peliculei se resimt spre sfârșit, Marele final este un lungmetraj plin de secvențe și interpretări memorabile care fac ca filmul să treacă pe nesimțite. Este o dramă profundă, extrem de realistă, cu elemente de comedie neagră, avându-l ca protagonist pe formidabilul actor Lars Eidinger.

Structurat pe cinci capitole și un epilog, Marele final începe într-un orășel din nordul Germaniei cu povestea unui cuplu de bătrâni - Lissy Lunies (Corinna Harfouch) și Gerd Lunies (Hans-Uwe Bauer) - care este găsit de o vecină în clipe de neputință: Gerd are Parkinson și se deplasează semi-dezbrăcat fără știre, iar Lissy suferă de cancer și de alte boli și se află căzută la podea, murdară. Cei doi au probleme în a accepta ajutorul altora (deși Gerd ajunge în cele din urmă într-un azil), iar copiii acestora sunt prea ocupați cu propriile probleme ca să-i ajute.

Capitolul următor devine mai dinamic, prezentându-l pe Tom (Lars Eidinger), fiul bătrânilor, care este dirijor la Filarmonica din Berlin și care repetă cu orchestra o nouă compoziție muzicală numită Sterben (moarte), scrisă de prietenul său depresiv Bernard (Robert Gwisdek). Deși un dirijor de succes, Tom este prins într-o relație neobișnuită cu o fostă iubită, pe care o ajută să nască și să-i crească copilul făcut cu un alt bărbat. Sora lui Tom, Ellen (Lilith Stangenberg), este o asistentă la un cabinet stomatolog ce se confruntă cu alcoolismul în timp ce dezvoltă o relație cu șeful său. Dintre toți, Ellen este cea mai ruptă de familie.

Inspirat de evenimente din viața personală cum ar fi nașterea primului său copil, într-un moment în care ambii părinți erau morți, Glasner a scris un scenariu autentic, impregnat de realism, ce conține unele dintre cele mai sfâșietoare relații de familie și mărturii pe care le-am văzut vreodată. Într-adevăr, este clar că membrii familiei Lunies sunt înstrăinați din diverse motive, spre exemplu Lissy fiind mai degrabă ușurată și mulțumită că scapă de grija soțului său atunci când acesta ajunge într-un azil. Singura excepție o face legătura dintre Tom și Gerd, dar sclipirea plină de iubire din ochii bătrânului atunci când îl vede pe băiatul său într-una din rarele sale vizite aduce de asemenea o anumită tristețe, având în vedere demența tatălui. Mai mult, discuțiile extrem de sincere ce apar pe parcursul filmului contribuie la verosimilitatea peliculei. În a doua parte a poveștii, un eveniment extern ce îi aduce împreună pe Tom și Lissy pavează drumul către cea mai răvășitoare confruntare posibilă. Într-o secvență ce pare că duce spre o apropiere între mamă și fiu, Lissy admite că nu și-a iubit niciodată fiul, iar singura ei grijă a fost să nu rămână cu leziuni cerebrale după ce l-a scăpat când era bebeluș. Tom, cu lacrimi în ochi, realizează că răceala și lipsa lui de emoții sunt moștenite de la mama lui, mărturisindu-i brutal că nu suportă niciun contact cu aceasta.

Jocul actorilor consolidează cu măiestrie narațiunea complexă. Nu numai că nu am remarcat niciun rol interpretat într-o notă falsă, dar atât actorii principali, cât și cei secundari creează niște personaje vii, umane, cu gesturi autentice și emoții puternice. Lars Eidinger se distinge în numeroase secvențe, imprimând atâtea nuanțe rolului său și afișând priviri atât de expresive. Pe lângă discuția cu mama sa, secvențele în care dirijează orchestra îi ies perfect, în special cea de la final în care emoțiile acestuia devin copleșitoare. Corinna Harfouch realizează și ea un rol mare, fiind caracterizat printr-o lipsă totală de empatie față de cei din jurul său și o nesfârșită critică la adresa membrilor familiei (ce se poate simți extrem de familiară pentru mulți dintre noi). Hans-Uwe Bauer este impecabil în interpretarea bătrânului cu Parkinson, având atât gesturi și mișcări impulsive, cât și o poziție aplecată în mers ce pare foarte autentică. Mai mult, atât Lilith Stangenberg în rolul surorii alcoolice și alienate, cât și Robert Gwisdek drept compozitorul depresiv creează niște personaje cu un comportament complex, adesea contradictoriu, dar inerent uman, iar suferința acestora transcende ecranul.

Marele final este o dramă germană, atât de tristă pe alocuri încât poate fi resimțită asemănător unui pumn în stomac (cel puțin așa a fost experiența mea în anumite părți ale filmului) și, clar, nu este pentru toată lumea. Dar celor care au curajul să înfrunte ideea terifiantă a unei durate de trei ore, le spun atât: merită. Este o peliculă care pare desprinsă din realitate și care sondează adânc atât prezența morții în cadrul familiei, cât și relațiile disfuncționale din cadrul acesteia. Pânza complexă țesută cu atâta grijă de Matthias Glasner atinge o linie fină între operă de artă și kitsch (asemenea unei discuții dintre Tom și Bernard pe baza propriei compoziții Sterben), fiind în asemenea măsură un film despre moarte, dar și despre viață.