Mica sirenă: cel mai simpatic remake Disney?

Remake-ul după animaţia clasică are câteva atuuri, dar tot e bântuit de déjà vu

Am discutat în repetate rânduri despre falimentul creativ al megacorporaţiei Disney, care insistă să ofere remake-uri după vechile succese sau să continue la nesfârşit francize care ar fi trebuit de mult să-şi dea obştescul sfârşit. Dar iată că remake-ul Mica sirenă întrece aşteptările cu o combinaţie fericită de efecte vizuale, energie şi ritm care contrabalansează în parte marele neajuns al acestor remake-uri, anume că ştii în fiecare secundă ce urmează, iar surprizele vin doar din formă şi nu din fond.

Ştim cu toţii povestea, deci nu mai are rost să o reluăm aici. Cel mai mare reproş adus filmului original, laureat cu două Oscaruri (Cel mai bun cântec şi Cea mai bună coloană sonoră) în 1990, era acela că avea în centrul atenţiei o tânără care acceptă un handicap doar pentru a pune mâna pe un bărbat. Cu greu poţi găsi o premisă mai antifeministă decât aceasta în întreg portofoliul Disney, prin urmare marea curiozitate legată de remake privea ajustările aduse poveştii pentru a "acomoda" aşteptările unui public modern. Ei bine, aceste ajustări nu afectează momentele esenţiale şi totuşi mesajul filmului este unul cât se poate de pozitiv.

Dintre toate remake-urile după animaţiile Disney, acesta pare cel mai puţin nenecesar. Nu am văzut Frumoasa şi Bestia şi nici Regele Leu, pentru că din trailere păreau să copieze cadru cu cadru originalele, dar am văzut Alladin şi Mica sirenă este categoric deasupra, mai ales datorită interpretării lui Halle Bailey, care aduce emoţie unui personaj, Ariel, deja ataşant din simplul motiv că vrea să-şi afle locul în lume. Povestea din Mica sirenă 2023 este mai puţin despre "cum pui mâna pe un bărbat" şi mai mult despre a şti ce vrei şi a fi dispus(ă) să faci totul pentru a obţine acel ideal.

O actualizare fericită a poveştii vine şi sub forma prinţului Eric (Jonah Hauer-King). Dacă în filmul original acesta era orfan şi era un simplu obiect al dorinţei pentru Ariel, în remake Eric trebuie să-şi convingă mama adoptivă, regina Selina (Noma Dumezweni), că viziunea sa despre viitorul micului regat, o viziune a deschiderii către alte popoare şi culturi, este viabilă. Practic, itinerariul lui Ariel şi cel al lui Eric, acela de a pune piciorul în prag şi a ieşi de sub papucul părinţilor, se sincronizează, iar mesajul ce rezultă nu mai discută despre sexe, ci despre noua generaţie care trebuie să se facă ascultată de cea veche.

Surprinzător, un mare plus al remake-ului este Melissa McCarthy, actriţa de comedie care nu a reuşit niciodată să depăşească succesul filmului care a făcut-o celebră şi i-a adus o nominalizare la Oscar, Bridesmaids (2011). McCarthy schimbă complet registrul şi se pliază perfect pe Ursula, vrăjitoarea manipulatoare care nu ezită să o sacrifice pe Ariel pentru a se răzbuna pe fratele ei, regele Triton (Javier Bardem), tatăl lui Ariel. Cu o voce joasă şi accentul britanic (toţi marii villaini din animaţiile Disney au accent britanic, de exemplu tigrul Shere Khan din Cartea junglei), actriţa devine o versiune supraponderală şi subacvatică a maleficei Cruella de Vil din 101 dalmaţieni. O caracatiţă surghiunită în străfundurile întunecate ale mării, Ursula îşi cântă celebrul hit, "Poor Unfortunate Souls", atrăgând-o pe Ariel într-o înţelegere cu adevărat faustiană.

Ca şi originalul, remake-ul promovează bunătatea, onestitatea şi deschiderea către necunoscut. La final, o replică a regelui Triton, "Nu ar fi trebuit să-ţi pierzi vocea pentru a te face auzită", devine marele mesaj al filmului, acela al ascultării celor mai mici şi al încrederii că, dacă opiniile a două generaţii sunt diferite, asta nu înseamnă obligatoriu că generaţia mai tânără nu are dreptate. Dacă în public există măcar un părinte care insistă ca fiul sau fiica să urmeze Facultatea de Farmacie în timp ce el sau ea vrea să dea la Arte, poate că Mica sirenă este un film mai necesar decât am fi crezut iniţial...