O Berlinală profund ademenitor feministă
Pe românește chiar e la feminin numele festivalului, spre deosebire de Cannes!
Deși au avut grijă să poarte în piept noua invenție 50/50, o idee a unei suedeze, încă din 2016, acum fiind parcă în oglindă cu celebrul 2020 (a se citi 20/20) , s-a încercat un echilibru între cineaști pe genuri (că nu se mai cheamă sexe, că oricum sunt tot mai incerte), inclusiv gazdele Carlo și Mariette, juriile și poveștile ce par a se concentra spre matriarhat! Cel mai vizibil a fost la documentarele dedicate personalităților politice : Hillary (care a lasat doar prenumele în titlu), Merkel (Dr.Merkel după cum s-a semnat pe o bucată din zidul Berlinului, emigrat/cumpărat, în SUA) și în devenire, încă în lucru, Greta! Dar a luat Rithy Panh cu Iradies, deși net mai puțin reușit decât precedentul său, care a creat un stil și a inspirat și pe la noi: L ‘Image manquante, despre kmerii roșii, acum fiind doar un puzzle de nenorociri, cu mesajul: iubiți și nu vor mai fi războaie! Câtă naivitate!
La premii a fost ceva mai aproximativ ținută promisiunea, doar Eliza Hittman a dat lovitura (!) cu Never Rarely Sometimes Always , cu marele premiu al juriului. Mult lăudata și aplaudata Kelly Reichardt a fost uitată, poate unde mulgea vaca, și ne-a zis în discursul de Oscar interpretul temutului Joker că nu facem bine, probabil au vrut să-i intre în voie cei care au decis trofeele.
S-au mai dat niște mențiuni, mai mult de consolare. Prin urmare nu-i rău că au găsit o nouă denumire 50/50 for the future! (Pentru viitorul îndepărtat, din câte constatăm, focusarea fiind mai degrabă pe păgubosul: Me too! )
O trăsătură comună a ediției a fost prezența animăluțelor în scenarii! Dacă acum câțiva ani erau cerbii și căprioarele, acum nu s-au mai regăsit decât în Război și pace al lui King Vidor, din 1956. În schimb pisicile, mai mult sau mai puțin persane au avut un rol hotărâtor. În coreean: The woman who ran, e star, deja cabotină, și e pelicula care a luat pentru regie un Urs de argint . O vulpe foarte expresivă și esențială se regăsește în There Is No Evil (foto), iranianul care a împușcat Ursul de aur, lilieci în argentinianul The Intruder, lupi și hasky în nereușitul Siberia, măgăruși, o balenă, un ton și un melc într-un Pinocchio de carnaval, cu influențe felliniene. Și între categorii descriptive să nu uităm: elfii în animația: Tot înainte și o Sirenă în Undine, care a plecat și ea prin Paula Beer cu statueta acasă (În adâncuri?).
Ca să nu fie nimeni și nimic uitat, la această ediție a 70-a, între bine și rău, cu călătorii în timp și pe mai multe continente, cu scene multe la masă, cu bucate de tot felul și stropite cu băuturi mai mult sau mai puțin fine, care la noi s-au mutat din bucătărioara de bloc, în sufrageria stilată, cu servitori în livrea și cu mănuși din conacul Malmkrog, al premiatului la Encounters/Întâlniri, regizorul Cristi Puiu.
Sper cât mai curând să putem vedea, la cinema, măcar o parte din cele câtva zeci de filme prezentate cu mare succes, în mod sigur la cumpărarea biletelor de către cinefilii de pretutindeni! Și, de ce nu, din când în când și câte un maraton de seriale, pe marele ecran, că s-a demonstrat că experimentul a prins la Flight Festival, la Timișoara, în hangarul în care aviaonele, ca niște gazde fără cusur, și-au pus la dispoziție… casa , pentru : Hackerville!
