Război civil: iată cât de fragilă este pacea

Britanicul Alex Garland creează condiţii de laborator pentru a explora spiritul distructiv al războiului

La un deceniu de la debutul său cu SF-ul intimist Ex Machina, Alex Garland vine cu eficientul Civil War, filmul pe care trebuie să-l vezi dacă nu ai curaj să te uiţi la lungmetraje mult mai conectate cu realitatea şi războiul precum documentarul laureat anul acesta cu Oscar 20 Days in Mariupol (disponibil pe Voyo). Garland imaginează un război civil devastator din America zilelor noastre, cu efectele ce se pot aştepta de la o naţiune ce domină piaţa tehnologiei de război.

În Civil War, totul este văzut prin ochii lui Lee Smith (Kirsten Dunst), o fotografă de război cu o lungă experienţă pe front. Ei i se alătură Jessie (Cailee Spaeny, care a dat lovitura cu rolul titular din biopic-ul Priscilla şi pe care o vom revedea în Alien: Romulus), o fotografă începătoare. Cele doi eroine călătoresc cu alţi doi jurnalişti (Wagner Moura, Stephen McKinley Henderson) printr-o Americă devastată de război, în încercarea de o obţine, la Washington, un interviu cu preşedintele în exerciţiu (Nick Offerman, într-o nouă partitură dramatică după excelentul Devs şi celebrul episod trei din The Last of Us). Prin ochii lor vedem o Americă unde statul de drept a dispărut şi fiecare posesor de armă îşi face dreptate cum i se năzare.

Oare avem nevoie de ficţiune pentru a analiza ideea de război? Premiera de vineri nu reuşeşte să convingă pe deplin, dar creează condiţii perfecte de laborator pentru a explora cât de distructivă poate fi, la scară micro şi macro, o astfel de conflagraţie, unde omul pe care altădată l-ai fi salutat pe stradă şi i-ai fi ţinut uşa la intrarea într-un magazin devine inamicul căruia trebuie să-i tragi un glonte în cap. Civil War este doldora de scene brutale (rating "Interzis minorilor"), parcă luate dintr-un Vest Sălbatic cu cowboys înarmaţi nu cu flinte, ci cu puşti cu lunetă.

Civil War poate fi citit şi ca un film postapocaliptic. Aduce aminte de cartea "World War Z" (ecranizarea cu Brad Pitt face compromisuri serioase pentru a obţine spectacol), în care autorul Max Brooks (fiul celebrului Mel) discută cât se poate de realist cum ar reacţiona societatea, de la autorităţi la celebrităţi şi oameni obişnuiţi, în cazul unui invazii zombi. Şi Civil War apleacă un ochi atent la lupta pentru resurse şi la ororile ce devin posibile atunci când nu mai există lege şi autorităţi.

O parte extrem de importantă a poveştii este perspectiva fotojurnalistului de război. De fapt, nu cine ştie ce moarte brutală dă valoare acestui film, ci emoţia relaţiei dintre Lee şi Jessie, care îşi pun în pericol vieţile, protejate doar de acea subţire vestă fosforescentă pe care scrie PRESS, pentru ca umanitatea să nu poată spune că nu a ştiut. Cu detaşarea chirurgului care operează cu aceeaşi dăruire atât violatorul, cât şi victima lui, fotojurnalistul nu ţine partea nimănui şi nu chestionează cauze şi motivaţii, ci aleargă cot la cot cu soldaţii din jurul său pentru a surprinde şi imortaliza o realitate dincolo de bine şi rău, judecata fiind întotdeauna ulterioară şi aparţinând întotdeauna altora. Cu ce rămâne fotojurnalistul? Cu o imagine şi multe coşmaruri...

Ca o omagiere a acestei profesii care adesea sfârşeşte în moarte, poţi căuta cadrele bântuitoare ale unor fotografi de război precum Lee Miller (menţionată în Civil War), Don McCullin, Nick Ut, Ken Jarecke, Carolyn Cole şi mulţi alţii. În comparaţie cu ce au surprins ei, Civil War nu este altceva decât joaca de-a războiul a unui cvincvagenar căruia i s-au dat pe mână 50 de milioane de dolari.