Takers - personaje steril-complicate, dar acţiune bine orchestrată

Excelentă regia secvenţelor de acţiune, dar - dincolo de ticăloşia personajelor - nu au şi un "ceva" aparte care să se cucerească

Este un lucru de la sine înţeles: cum să empatizezi cu protagoniştii lui James M. Cain, cu fermecătorii super-duri aparent lipsiţi de orice scrupul din The Wild Bunch, cu spărgătorii din seria Ocean, din Le cerveau sau din Sept hommes d'or, ori din recentul Ca$h (ca să nu dau decât câteva exemple de heist movies care-mi vin pe loc în minte), dacă nu au substanţă umană, dacă dincolo de ticăloşia lor nu au şi un ceva aparte care să se cucerească, în pofida tuturor preceptelor morale?

Filmul de cvasi-debut al lui John Luessenhop (care a mai făcut un singur film, acum zece ani, Lockdown - o dramă de conţinut) vrea să-şi construiască nişte personaje complexe şi convingătoare - vrea el multe, în fond... Vrea să spună o poveste semnificativă şi plină de neprevăzut, vrea să impună un stil, vrea să lanseze o franciză (vezi finalul deschis), dar... nu reuşeşte decât să eşueze în marasmul abulic al nehotărârii - soartă relativ comună a diverselor filme de acţiune cu ambiţii mai mari decât le-ajunge plapuma.

Scenariul scris de Luessenhop, în colaborare cu moaşe multe - Peter Allen, Gabriel Casseeus şi Avery Duff - se relevă ca un caz tipic de script rămas cu buricul netăiat. În primul rând, la nivelul personajelor: se doresc consistente şi complexe, dar nu reuşesc să fie decât steril-complicate. Negativii, în primul rând - pentru că pe ei îi urmăreşte cu precădere povestea: combină elemente contradictorii care nu reuşesc că întregească nişte personalităţi convingătoare, rămân seci, şterşi, de o originalitate căznită - singurul care iese în evidenţă fiind Ghost, al cărui interpret, Tip "T.I." Harris, transplantat pe ecran de pe scena muzicală (pentru a patra oară), vorbeşte într-adevăr cu un accent inimitabil. Antagoniştii lor (prin forţa împrejurărilor, personaje pozitive) sunt şi mai neizbutiţi: doi poliţai dintre care unul şi-a destrămat familia din prea multă pasiune pentru meserie (Jack Welles - un Matt Dillon incredibil de anchilozat şi inexpresiv), iar celălalt şi-a compromis meseria subtilizând bani din prea multă pasiune pentru familie (fetiţa bolnavă, din ce să plătim medicii, blabla...) - clişeu ca ăsta, mai rar! Drept pentru care, dacă n-ai personaje, cum să ai conflict... acţiune... poveste... scenariu... film? Până la film, scenariul celor patru porneşte bine, dar se pierde prin întortochelile ideilor de la prea multele moaşe - atâtea ploturi şi subploturi, şi aşa de accelerat îngrămădite, că nu mai ştii de unde să le iei, şi te mulţumeşti să savurezi spectacolul vizual. Care ar fi ok, dacă... Dacă John Luessenhop nu s-ar ilustra şi la nivelul poveştii prin acelaşi nărav: ambiţii prea mari, putinţe prea mici.

Se observă cu ochiul liber că omul se pricepe la regia secvenţelor de acţiune. Cele două "lovituri" sunt excelent filmate - practic, sunt singurele momente ireproşabile ale întregului film. Nu arată rău nici secvenţele de urmărire - deşi aici, din păcate, încep să se simtă găurile logice: de exemplu, în timp ce-i urmăreşte pe bandiţi prin Los Angeles, conducând cu cea mai mare viteză maşina în care o are şi pe fiică-sa, Matt Dillon, cu o mână pe volan şi c-un ochi la carosabil, caută în torpdeou un plaivaz, nu găseşte, îi ia fetei ghiozdănelul, caută şi prin el, găseşte şi pix şi caiet, aruncă ghiozdănelul, deschide caietul şi notează numărul maşinii bandiţilor (nimănui nu i-a dat prin minte să-i zică fetei: "Ia ceva de scris şi notează ce-ţi zic eu!"); sau, fugărit la nesfârşit pe străzi, scări, coridoare, alte scări, holuri, din nou scări, şi la urmă o bucătărie şi iar nişte scări, Chris Brown vădeşte o condiţie fizică mai inepuizabil decât al unui android de război din Proxima Centauri. Desigur, filmul de acţiune are convenţiile lui - dar "Fură şi fugi" nu se vrea un film de acţiune convenţional, ci unul cu pretenţii realiste clare, context în care basmele astea de adormit copiii nu mai ţin nici de frică.

În acelaşi sens, concepţia regizorală a lui Luessenhop dă chix şi-n secvenţa fusilladei de la hotel, supralicitată cât de zece sergiunicolaeşti tineri la un loc, şi ilustrată sonor cu... o bucată de violoncel de să moară lumea! Adică, vezi dumneata, aici noi facem artă...! Mai degrabă o facem fiartă! Sau, eventual, de oaie... Altă inabilitate a regiei se constată la episoadele intermediare, când ar fi trebuit să se însăileze substratul poveştii. Cum am mai spus, Luessenhop se pricepe la secvenţele cu lupte, alergături, împuşcături şi explozii - predilecţie care se manifestă şi în interludiile de naraţiune liniştită. Asta n-ar fi tocmai rău, prezentând şansa de a susţine ritmul şi tensiunea, dar problema e că ajunge să "alerge pe text" (cum s-ar spune dacă ar fi actor), şi spectatorul nu mai are răgaz să asimileze puzderia de informaţii despre toate îmbârligăturile poveştii - aşa că, nu peste mult, se descuplează şi, pe lângă că nu mai înţelege nimic, începe şi să se plictisească (paradoxal efect al unui dinamism complet nelalocul lui).

Ar mai fi de remarcat şi fotografia foarte studiată (până la ostentaţie - cu prelucrări de culoare complet nejustificate, nici la nivel realist, nici stilistic) a lui Michael Barrett, şi muzica lui Paul Haslinger - bună, dar lipită pe imagine, cum am spus, şi redundant, şi inadecvat. Şi, absolut de neiertat, finalul stângaci, dezorganizat şi anticlimactic, fără alt rol decât acela de a face pârtie pentru sequel. Care nu prea se vede ce temeiuri ar avea să fie mai breaz.