The Acolyte: lupta dintre bine şi rău a încetat?

Noul serial Star Wars nu va câştiga noi fani francizei, ba chiar ar putea să şi înstrăineze câţiva...

Criticul de film trebuie să aibă câţiva aşi în mânecă: să fie deschis, să fie indiferent la zgomotul din jurul unei premiere şi să intre la film fără aşteptări. Personal, nu am nicio problemă cu poziţionarea politically correct a Disney şi nici când vreo sirenă imaginată de Hans Christian Andersen drept caucaziană (pot fi sirenele caucaziene?!) este de culoare pe marele ecran. Nu sunt fan Star Wars şi nu am înţeles niciodată încrâncenarea fanilor acestei francize, cu atât mai mult când este îndreptată înspre The Acolyte, un serial care nu reciclează personaje deja cunoscute şi propune un restart. Am o problemă, în schimb, cu un scenariu lipsit de ambiţie şi plin de balast, nepregătit să captiveze un adult...

Evenimentele din The Acolyte (lansare pe Disney+ pe 5 iunie) au loc cu o sută de ani înainte de acţiunea din primul film Star Wars, Ameninţarea fantomei. Totul începe când o reputată maestră Jedi, Indara (Carrie-Anne Moss, într-un rol cu trimitere directă la Trinity din Matrix), este atacată de o tânără luptătoare mascată. Deşi priceperea atacatoarei nu se compară cu cea a Indarei, un şiretlic duce la moartea acesteia din urmă, ceea ce pune comunitatea Jedi pe jar... Iniţial, bănuită de atac este Osha (Amanda Stenberg), o fostă padawan care a părăsit comunitatea pentru că o traumă din copilărie o împiedica să acceseze Forţa, dar nu trece mult şi investigaţia condusă de maestrul Sol (Lee Jung-jae) va arăta că ameninţarea ar putea fi mai sumbră decât părea la prima vedere.

The Acolyte are o serioasă problemă de ritm. Episoadele de 30 de minute par lungite, cu prea multe scene statice, conversaţii care nu duc povestea mai departe şi o doză extrem de generoasă din una din marile hibe, în opinia mea, ale francizei: personaje care sar de pe o planetă pe alta. Acest slalom galactic poate fi atractiv vizual, pentru că introduce noi şi noi locaţii elaborate vizual, dar dezamăgesc scenaristic: fiecare salt prespune 1. o călătorie prin spaţiu (repetitiv) şi 2. pe fiecare planetă personajele au nevoie de timp să se orienteze sau să ajungă într-un anumit loc, ceea ce iarăşi e o pierdere de vreme. Cu trei-patru salturi pe episod, ce timp să mai rămână pentru momente memorabile?

Am văzut primele două episoade (deci practic un sfert din întreg serialul) şi, deşi The Acolyte are şi merite, în poveste nu este nimic care să mă determine să mă întorc. Chiar dacă pe hârtie premisa unui acolit (termen care poate fi folosit şi cu sens negativ-ameninţător, de complice sau părtaş la un plan malefic) ce urmăreşte patru maeştri Jedi pentru a-i ucide poate părea tentantă, din păcate execuţia creatoarei Leslye Headland (Russian Doll) lasă de dorit. Fiecare interacţiune din serial este de o banalitate atroce, singura chestie care asigură un anumit "zvâc" fiind faptul că luptele sunt inspirate de stilul wuxia, popularizat de superbele Tigru și dragon sau Casa săbiilor zburătoare.

Dar poate că cel mai neliniştitor lucru la The Acolyte este ambiguitatea luptei dintre bine şi rău, premisă despre care George Lucas a spus în repetate rânduri că reprezintă esenţa universului lansat în 1977 şi devenit un fenomen global. În încercarea Disney de a promova un personaj feminin puternic, pare că nu mai contează în ce tabără se află acesta...

În sfârşit, trebuie spus că dintre toate serialele Star Wars, singurul cu adevărat memorabil este Andor, titlu căruia nu am apucat să-i acord atenţia cuvenită la lansare, dar care este o captivantă şi ataşantă explorare a sâmburilor unei revoluţii ce va exploda (la propriu) în filmul Rogue One. În ciuda cronicii bune la The Mandalorian, serialul m-a pierdut pentru că "simplitatea" lăudată iniţial s-a transformat la un moment dat în "poveste inexistentă" punctată de revizitări banale ale unor interacţiuni specifice genului western. Iar Ahsoka m-a pierdut de la prima scenă, unde droizi "malefici" care ar putea să detoneze în orice secundă o bombă aşteaptă ca eroina interpretată de Rosario Dawson să fugă ca vântul şi ca gândul şi să scape "la mustaţă". Eu, când vreau să omor o muscă, nu aştept să dau cu pliciul până aceasta a zburat deja pe fereastră.