The Iron Claw: lăsaţi copiii să fugă de părinţi

Povestea clanului Von Erich ridică întrebări serioase despre rivalitate şi parenting

Dacă vrei un film sau un serial care să te facă să înţelegi că wrestling-ul profesionist e mai mult decât nişte inşi care se prefac că se păruiesc în ring, poate că nu cu The Iron Clow/Gheara de fier trebuie să începi, ci cu seriale precum GLOW şi Heels. Ele descriu excelent cum se construiesc personajele din ring şi cum reuşesc nişte indivzi îmbrăcaţi în costume în egală măsură sumare şi flamboaiante să-şi captiveze publicul. Chiar dacă The Iron Claw a fost conceput pentru un public care s-a conectat deja la fascinaţia acestui melanj între sport şi spectacol, povestea tragică a familiei Von Erich captivează cu interpretări bune şi cu o întrebare bântuitoare: poate fi o familie blestemată?

O legendă a wrestling-ului texan, Fritz Von Erich (Holt McCallany, protagonist şi în Mindunter, unul dintre cele mai bune seriale disponibile pe Netflix) nu mai intră în ring, dar visează ca cei patru fii ai săi să aibă cariere de succes şi să obţină măcar un titlu de campion mondial. Cel mai mare potenţial pare să-l aibă Kevin (Zac Efron, cu o nouă bărbie care îl face să arate ca Ricky Martin), fratele cel mare care deja luptă în ring şi se antrenează cu ardoare, doar-doar o obţine la un moment dat aprobarea tatălui. Ulterior, şi fraţii mai mici, Kerry (Jeremy Allen White, din The Bear şi Shameless), David (Harris Dickinson, din Triangle of Sadness) şi Mike (Stanley Simmons) sunt atraşi de obsesia tatălui lor pentru bani, respect şi celebritate şi ajung să se dedice acestui tip de spectacol, cu consecinţe nefaste.

Poate că acţiunea din film are loc într-o lume nefamiliară, dar tipul de rivalitate cultivat de patriarhul Von Erich poate fi uşor translatat în alte medii. The Iron Claw este un echivalent sportiv al superserialului Succession, iar Fritz von Erich un echivalent mai limitat - dar prin nimic mai puţin toxic - al magnatului Logan Roy (Brian Cox). Într-una din scenele de început ale filmului, Fritz anunţă la micul-dejun care sunt fiii săi preferaţi şi apoi declară vag ameninţător: "dar acest clasament se poate schimba oricând". Pentru cei care au crescut binecuvântaţi de iubirea necondiţionată a părinţilor, Fritz Von Erich este clar antagonistul filmului, care nu ezită să ameninţe şi să calce în picioare visuri pentru o mai bună poziţionare a clanului în lumea wrestling-ului.

Scenariul scris de regizorul Sean Durkin (Martha Marcy May Marlene, filmul premiat la Cannes care a transformat-o pe Elizabeth Olsen într-un star) menţionează de mai multe ori un "blestem" din cauza căruia ar suferi întreaga familie. De pe Wikipedia aflăm că "the Von Erich curse" este într-adevăr o expresie folosită în lumea wrestling-ului, dar, din fotoliul confortabil din cinema avem o perspectivă mai puţin ocultă: "blestemul Von Erich" nu este altceva decât frustrarea părintelui care nu s-a ajuns în viaţă şi proiectează asupra copiilor această frustrare, transformându-i într-o sursă de validare. Chiar dacă este greu ca un parenting similar să aibă efecte mai tragice decât cele din The Iron Claw, poate că acest film îi va face pe unii părinţi să înţeleagă că ceea ce îşi doresc copiii lor e mai important decât diplomele şi premiile care îi fac pe ei să guiţe de mândrie.

Durkin îşi înconjoară personajele cu lumina caldă pe care o vedem des în filmele a căror acţiune are loc în anii '80. Ni se sugerează că este o lume mai simplă, o lume dinaintea internetului şi a telefonului mobil, când fericirea oferită de bucuriile simple (să-ţi ţii în braţe copilul nou-născut, un grătar cu prietenii) este tangibilă. Doar că, în acest decor aproape nostalgic, vidul emoţional creat de Fritz ("să nu vă prind că vărsaţi vreo lacrimă", spune el după una din marile lovituri ale destinului) în sânul familiei sufocă fiecare posibilitate de fericire.

Astfel, The Iron Claw este mai degrabă o poveste moralizatoare (traducere prea aproximativă a expresiei "cautionary tale") ce ne reaminteşte că generaţiile tinere ar trebui să primească spaţiu de manevră pentru a-şi descoperi propria cale.