The Silent Hour: un thriller cu probleme, dar captivant

Joel Kinnaman, într-un rol action care i se potriveşte mănuşă

Chiar dacă The Silent Hour nu va deveni un clasic instant al filmului de acţiune (cum s-a întâmplat cu Speed, de la a cărui premieră s-au împlinit recent trei decenii), thriller-ul cu Joel Kinnaman în rolul unui poliţist din Boston gata de orice pentru a proteja martora unei crime de făptaşii hotărâţi să o lichideze are meritul de a crea spaţiul perfect pentru un joc letal de-a şoarecele şi pisica. Mai mult, are doi protagonişti (aproape) surzi şi găseşte metode inventive (şi credibile, cel mai adesea) de a echilibra forţele între eroii lipsiţi de resurse şi atacatorii ce par a deţine toată puterea.

După ce a interpretat toată cariera roluri de indivizi descurcăreţi şi gata să încalce regulile (probabil că titlurile cele mai memorabile ale sale sunt cele din serialele The Killing, Altered Carbon şi excelentul - dar din păcate indisponibil în România - For All Mankind), Kinnaman este cât se poate de bine ales pentru rolul detectivului Frank Shaw, care îşi pierde auzul în urma unui accident suferit în timp ce urmărea un suspect. Un an mai târziu, bărbatul pe vremuri sigur pe sine şi gata de orice pentru a se autovalida este complet debusolat din cauza handicapului său şi acceptă cu greu propunerea fostului său partener, Doug (Mark Strong), anume să fie interpret când acesta trebuie să interogheze martora surdă a unei crime. În urma unui concurs de împrejurări, Frank va ajunge unicul scut al acesteia, Ava (Sandra Mae Frank), când autorii crimei sunt gata de orice pentru a o lichida.

Desigur, cam totul în The Silent Hour este "pus cu mâna", adică atent dozat pentru a ajuta şoarecele şi a complica viaţa pisicii într-o confruntare familiară. În acest caz, ajută mult faptul că clădirea în care locuieşte Ava urmează să fie evacuată, multe dintre apartamente fiind goale. De fapt, unul din marile merite ale filmului este faptul că creează un spaţiu extrem de bine delimitat, unde ştii întotdeauna localizarea exactă a eroilor şi a antagoniştilor. Chiar dacă "fentează" uneori verosimilul (urmăritori care păreau la câţiva paşi în urma protagoniştilor sunt în următoarea scenă la peste zece metri, ceea ce le permite acestora din urmă să se ascundă), filmul nu provoacă foarte des incredulitatea spectatorului, ajungând să-l captiveze cu o confruntare de tip David şi Goliat.

Până la urmă, avem doi protagonişti surzi, neînarmaţi şi fără telefon, urmăriţi de cinci indivizi înarmaţi, care se sincronizează cu aparate de emisie-recepţie şi care au acces şi la sistemul de supraveghere video al clădirii. Chiar dacă dezechilibrul de forţe pare extrem de puţin credibil, regia lui Brad Anderson (probabil cel mai bine cunoscut datorită lui The Machinist) şi scenariul lui Dan Hall vin cu soluţii creative pentru a continua itinerariul aparent lipsit de scăpare al protagoniştilor.

The Silent Hour câştigă puncte şi cu o adevărată pledoarie pentru acceptarea unui handicap. La un moment dat, Frank primeşte o lecţie ce pare destinată persoanelor cu dizabilităţi, dar de fapt este ceva mult mai general acceptabil, anume recomandarea de a te concentra pe ceea ce încă ai şi nu exclusiv pe ceea ce ai pierdut.

Din păcate scenariul pică într-o capcană des întâlnită în filmele action de la Hollywood. Nu doar că prezintă conştiincios elementele care vor ajuta la un moment dat protagoniştii să capete avans într-o cursă imposibil de câştigat, dar sunt şi câteva replici stângace (de exemplu una despre anumite probleme financiare) care îi vor devoala spectatorului atent întorsături de situaţie viitoare. Chiar şi aşa, The Silent Hour rămâne un thriller ce va satisface majoritatea spectatorilor.