Părerea criticului
Câştigătorul a şapte premii Goya (din 13 nominalizări) şi a peste 30 de premii internaţionale, Jocuri de putere/El reino este fără îndoială una dintre cele mai influente şi discutate producţii spaniole recente. Este, în acelaşi timp, un film al cărui scenariu, o verosimilă şi tensionată explorare a corupţiei, va forţa publicul din România la câteva binevenite comparaţii cu fauna noastră politică. Iată ce ne-a plăcut şi ce nu ne-a plăcut la acest film al lui Rodrigo Sorogoyen ce se lansează vineri în cinematografele din ţară.
Antonio de la Torre este Manuel Lopez-Vidal, politician de provincie ce visează la o carieră în Madrid. Încă din prima scenă îl vedem înconjurat de colegii de partid la o masă festivă. Printre glume băieţeşti, clinchet de pahare şi platouri cu creveţi, pe masă îşi face apariţia un carnet cu coperte negre şi nu este deloc greu să pricepem că pe paginile caligrafiate mărunt sunt informaţii ce nu ar trebui să ajungă în mâinile procurorilor. Mai precis, împărţeala furtişagurilor şi cât îi revine fiecăruia de la masă. Doar că foarte curând apoi numele lui Lopez-Vidal este menţionat în presă într-un scandal de corupţie şi, ameninţat cu mazilirea, protagonistul e gata de orice pentru a-şi păstra poziţia, averea şi libertatea intacte. Şi primul lucru care trebuie făcut este să se întoarcă împotriva partidului...
Marele merit al lui El reino este faptul că explorează captivant şi exhaustiv psihologia politicianului corupt. De la Torre îl interpretează excelent pe Lopez-Vidal, care se va vedea foarte curând schimbând aroganţa celui ce deţine puterea cu disperarea celui aflat pe buza prăpastiei, apelând la întreg arsenalul corupţiei, de la negocierile de culise la şantaj, de la ameninţări explicite la trădarea fără ezitare şi aşa mai departe.
Filmului i se poate reproşa lungimea nejustificată şi faptul că insistă să exploreze moralitatea unui om despre care ştim de la bun început că nu are morală. Scenariul nu insistă să-şi transforme protagonistul într-un erou, dar moralitatea şi motivaţiile sale joacă un rol mult prea important în poveste, atunci când ştim foarte bine că avem în faţă un om pentru care banii, puterea şi poziţia socială sunt concepte dincolo de moralitate, premii într-un dans "păcăleşte ca să nu fii păcălit".
Există câteva idei în film cu care românii vor rezona numaidecât. Povestea şi dialogurile sunt extrem de verosimile, prin urmare nu-i deloc greu să teleportezi abuzurile din Jocuri de putere în cine ştie ce prefectură sau primărie de provincie din România. Senzaţia de corupţie generalizată, senzaţia că nici măcar nu ai de-a face, ca spectator, cu peştii cei mari ai corupţiei, pot deveni extrem de supărătoare, deşi Sorogoyen face o alegere care ştirbeşte întrucâtva din eficacitatea poveştii: se concentrează exclusiv asupra coruptului şi a anturajului său şi deloc asupra victimelor corupţiei.
Faptul că Lopez-Vidal se învârte încontinuu într-un mediu de laborator, întotdeauna în spatele uşilor închise, pare să sugereze că faptele sale nu au consecinţe în lumea celor lipsiţi de putere. Această absenţă, această aparentă imponderabilitate a faptelor sale, este o mare problemă a lui El reino, mai ales că publicul nu se poate identifica nici măcar o clipă cu Lopez-Vidal şi restul haitei de lupi înfometaţi. Astfel, El Reino devine o radiografie extrem de seacă a corupţiei, senzaţie amplificată şi de finalul care insistă din nou să exploreze ecuaţia moralităţii eroului, ecuaţie pe care publicul o rezolvă încă de la prima secvenţă a filmului.
Antonio de la Torre este Manuel Lopez-Vidal, politician de provincie ce visează la o carieră în Madrid. Încă din prima scenă îl vedem înconjurat de colegii de partid la o masă festivă. Printre glume băieţeşti, clinchet de pahare şi platouri cu creveţi, pe masă îşi face apariţia un carnet cu coperte negre şi nu este deloc greu să pricepem că pe paginile caligrafiate mărunt sunt informaţii ce nu ar trebui să ajungă în mâinile procurorilor. Mai precis, împărţeala furtişagurilor şi cât îi revine fiecăruia de la masă. Doar că foarte curând apoi numele lui Lopez-Vidal este menţionat în presă într-un scandal de corupţie şi, ameninţat cu mazilirea, protagonistul e gata de orice pentru a-şi păstra poziţia, averea şi libertatea intacte. Şi primul lucru care trebuie făcut este să se întoarcă împotriva partidului...
Marele merit al lui El reino este faptul că explorează captivant şi exhaustiv psihologia politicianului corupt. De la Torre îl interpretează excelent pe Lopez-Vidal, care se va vedea foarte curând schimbând aroganţa celui ce deţine puterea cu disperarea celui aflat pe buza prăpastiei, apelând la întreg arsenalul corupţiei, de la negocierile de culise la şantaj, de la ameninţări explicite la trădarea fără ezitare şi aşa mai departe.
Filmului i se poate reproşa lungimea nejustificată şi faptul că insistă să exploreze moralitatea unui om despre care ştim de la bun început că nu are morală. Scenariul nu insistă să-şi transforme protagonistul într-un erou, dar moralitatea şi motivaţiile sale joacă un rol mult prea important în poveste, atunci când ştim foarte bine că avem în faţă un om pentru care banii, puterea şi poziţia socială sunt concepte dincolo de moralitate, premii într-un dans "păcăleşte ca să nu fii păcălit".
Există câteva idei în film cu care românii vor rezona numaidecât. Povestea şi dialogurile sunt extrem de verosimile, prin urmare nu-i deloc greu să teleportezi abuzurile din Jocuri de putere în cine ştie ce prefectură sau primărie de provincie din România. Senzaţia de corupţie generalizată, senzaţia că nici măcar nu ai de-a face, ca spectator, cu peştii cei mari ai corupţiei, pot deveni extrem de supărătoare, deşi Sorogoyen face o alegere care ştirbeşte întrucâtva din eficacitatea poveştii: se concentrează exclusiv asupra coruptului şi a anturajului său şi deloc asupra victimelor corupţiei.
Faptul că Lopez-Vidal se învârte încontinuu într-un mediu de laborator, întotdeauna în spatele uşilor închise, pare să sugereze că faptele sale nu au consecinţe în lumea celor lipsiţi de putere. Această absenţă, această aparentă imponderabilitate a faptelor sale, este o mare problemă a lui El reino, mai ales că publicul nu se poate identifica nici măcar o clipă cu Lopez-Vidal şi restul haitei de lupi înfometaţi. Astfel, El Reino devine o radiografie extrem de seacă a corupţiei, senzaţie amplificată şi de finalul care insistă din nou să exploreze ecuaţia moralităţii eroului, ecuaţie pe care publicul o rezolvă încă de la prima secvenţă a filmului.
