Legende urbane culese de Cristian Mungiu

Regizorul face publice cele mai simpatice legende urbane din "Epoca de Aur"

Cristian Mungiu face publice cele mai simpatice  legende urbane descoperite cu ocazia documentării pentru scrierea  scenariului filmului Amintiri din Epoca de Aur. Cititorii sunt invitaţi, la rândul lor, să trimită poveştile pe care şi le amintesc, la adresa info@mobrafilms.ro cu titlul CONCURS DE LEGENDE URBANE. Legenda care va fi declarată câştigătoare ar putea deveni scenariu de film.

Dacă îţi aminteşti vag ceea ce ar putea fi o legendă urbană din perioada comunistă, scrie aici, adăgând la "Comentariu", iar noi vom pune cap la cap informaţiile şi amintirile noastre din acea vreme, astfel încât să "reconstituim" legenda.

Legende Urbane culese de Cristian Mungiu

Legenda WC-ului de pe munte

Ceauşescu nu era doar cel mai iubit fiu al poporului, dar, printre altele, şi cel mai mare vânător. În anii ‘80 erau multe poveşti despre cum i se gonea vânatul în faţa puştii, fie că era vorba de mistreţi sau de urşi. Şi cum, odată cu el, trăgeau din tufişuri şi mulţi alţi vânători ca să fie siguri că tovarăşul are neştirbită imaginea lui despre vânătorul care doboară prada din prima.

Indiferent însă că vâna lângă Bucureşti sau în munţi, tovarăşului trebuia să-i fie asigurat tot confortul.
Umbla vorba că, la un moment dat, Ceauşescu vâna în Apuseni. Desigur, prin apropiere era o cabană de vânătoare, dar nu chiar în locul din care pornea vânătoarea, ci mai departe. Prin urmare, un activist zelos a decis să-i construiască tovarăşului un WC privat, pentru ca, în caz de necesitate, să-l aibă la îndemână şi să nu fie
nevoie să bată drumul până la cabană.

Şi s-a înălţat pe munte un WC - zice-se cam ca la ţară, din scânduri şi înconjurat cu scânduri, dar, pentru confortul
tovarăşului, cu toaletă din porţelan, cu capac de plastic şi cu un rezervor improvizat pentru apă, dispus sub tavan, ca să aibă pantă.

Toate bune, numai că pe munte nu era apă. Aşa că au pus ei nişte copii să aducă apă de la cabană cu găleţile şi au umplut rezervorul.
Odată treaba îndeplinită, ar fi pus de pază un soldat de la Securitate să supravegheze obiectivul. Nu de alta, dar să nu-i pună cineva vreo bombă sub fund tovarăşului...
Şi toate au fost bune şi frumoase până să înceapă vânătoarea.

Emoţionat poate de întâlnirea cu cel mai iubit fiu al poporului, soldatului i-a venit să meargă la veceu. Desigur, ştia că e exclus să folosească veceul tovarăşului, aşa că şi-a părăsit postul în căutarea unor tufişuri mai înalte.
În vremea asta a ajuns în zonă un cioban. Văzând veceul, s-a minunat el cât s-a minunat după care a intrat înăuntru şi, de curiozitate, a tras apa. Când s-a întors soldatul şi a constatat tragedia, a avut o dilemă.

Cum îşi risca postul mai puţin: dacă lăsa obiectul nepăzit şi dădea o fugă la cabană să aducă altă căldare sau dacă rămânea să păzească de eventuale bombe un veceu fără apă.

Legenda spanzuratului din Deleni


Se zice că undeva la ţară, într-un cătun foarte sărac, trăiau un soţ şi o soţie care nu se înţelegeau deloc. Lui îi plăcea băutura, iar ea era pisăloagă din cale afară. Când soţul era treaz, mai era cum mai era, dar de îndată ce soţul se îmbăta era prăpăd. Se certau, se fugăreau, se băteau de-i ştia tot satul. Alături de casa lor trăia o vecină bătrână care, după fiecare ceartă, îl mustra pe soţ: „Bine măi, Ioane, da’ ţie nu ţi-e ruşine să te porţi aşa - ce ai cu femeia? Că îţi găteşte, îţi spală, îţi calcă, ce-o tot bruftuluieşti aşa?” „D-apoi, nu eu aduc bani în casă?”, zicea soţul. „Că dacă mă calcă trenul e vai şi amar de pielea ei de femeie. Şi apoi, ia mai lasă-mă, că mi-e destul o soacră câtă am”, i-ar fi zis soţul.

Azi aşa, mâine aşa, într-o bună zi, după o ceartă, soţului îi vine o idee. Cum s-o facă el pe nevastă-sa să-şi dea seama cu adevărat cam cum ar fi viaţa fără el şi fără banii aduşi de el în casă.

Şi, după o ceartă, cât femeia era dusă de acasă să se răcorească, se aburcă el pe masa din sufragerie, atârnă o funie de lustră, şi-o trece după gât şi se preface spânzurat.

Stă el cât stă acolo şi până la urmă vine şi nevasta. Când îl vede, să cadă jos, şi nu alta! Ţipă, urlă, se sperie şi iese urlând din curte. În drum, dă peste vecina bătrână, îi zice de nenorocire şi fuge mai departe pe uliţă să caute ajutoare.

Vecina intră în casa lor, îl vede pe soţ atârnat de lustră şi aprinde o lumânare, cum ar fi pentru mort.Stă ea cât stă şi-l ve¬ghează, dar nevasta întârzie: ori că n-a găsit ajutor, ori altceva, în tot cazul, dinspre uliţă - niciun semn.

Şi atunci, cum stă baba aşa singură cu mortul, numai ce-i vine ei în cap să umble prin casă să vadă pe unde or ţine ei banii: şi umblă pe la saltea, se uită pe sub pat, deschide dulapul cu aşternuturi şi până la urmă găseşte ceva într-un sertar cu prosoape.

Văzând-o că umblă la banii lui, soţul se răsuceşte la ea şi din laţ, aşa cum era, îi zice: Păi nu ţi-e ţie ruşine, măi, babo?!...

Baba, când îl aude vorbind pe spânzurat, face ochii mari, icneşte şi moare.

Legenda spălătorului de cadavre

Umbla vorba că la morga din Botoşani lucra un spălător de cadavre căruia îi erau dragi morţii. Unii zic că nu era la Botoşani, dar asta contează mai puţin. Alţii zic că nu-i plăceau toate cadavrele, dar nici asta nu contează foarte tare.

În orice caz, povestea e că, la un moment dat, a ajuns la morgă o fată foarte tânără şi frumoasă. Iar spălătorul de cadavre s-a angajat faţă de familie s-o aranjeze cât se poate de frumos, căci fata urma să fie îmbrăcată în mireasă, fiind foarte tânără. Şi se zice că era fata aşa de frumoasă, încât spălătorul nostru de cadavre s-a simţit foarte atras de ea - unii zic că mai făcuse asta şi altădată, alţii că nu - în tot cazul, cert e că spălătorul de cadavre a
socotit că nu va păţi nimic dacă violează fata moartă.

Doar că, în timp ce acţiona, fata s-ar fi trezit la viaţă - nefiind moartă, ci doar într-o stare cataleptică rar întâlnită.

Vorba vine că spălătorul de cadavre a fost arestat şi condamnat, iar că familia fetei îl vizita la puşcarie, aducându-i pachete de mulţumire că le-a redat fata.

Există aproape o legendă urbană despre cum această poveste a ajuns să-l inspire pe celebrul regizor spaniol Pedro Almodovar pentru filmul „Hable con Ella”.

Se zice că un ziar din Sibiu ar fi publicat legenda asta urbană imediat după 1990.

Că o agenţie de ştiri ar fi preluat-o şi că, în felul ăsta, povestea a ajuns să circule în întreaga lume, fiind publicată inclusiv de un ziar spaniol. Un editor curios, văzând ştirea şi sesizându-i potenţialul, ar fi trimis în România doi reporteri să investigheze cazul.

Aceştia ar fi mers pe urma ştirii la Sibiu, apoi la Botoşani, nereuşind în cele din urmă să-l găsească pe spălătorul de cadavre, chestiune care arunca un semn de întrebare asupra întregii întâmplări. Cu toate că au bănuit că nu e ceva adevărat, ci doar o legendă urbană, jurnaliştii spanioli ar fi publicat două pagini incendiare şi inventate în presa din Spania despre cazul necrofilului din Botoşani. Pagini pe care i-ar fi căzut ochii lui Almodovar, care, aflat în căutare de subiecte, ar fi zis: bingo!

Legenda pensionarului care a pierdut trenul

Se zice că, într-un mic orăşel de provincie, un pensionar suferind de reumatism se pregătea să meargă la Olăneşti cu bilet de tratament. Fiind vară, pensionarul îşi cumpără bilet la un tren de noapte, să meargă pe răcoare. Îşi face omul bagajul şi, pe la 6 seara, iese în faţa blocului unde obişnuia să joace table cu alţi pensionari. Partidele lor de table fiind un obicei în cartier, atrăgeau mulţi chibiţi.

Joacă omul cât joacă şi, când se întunecă, îşi ia rămas bun pentru două săptămâni de la pensionarii lui care îi urează împachetări straşnice la Olăneşti şi intră în casă. Până la 11 noaptea, când avea tren, mai erau vreo trei ore bune. Ce să facă? Se mai uită el la televizor, se mai învârte prin casă, până la urmă se întinde în pat, cum ar veni, să se odihnească un pic până să plece spre gară. Şi adoarme buştean.

Pe la unu noaptea îl trezesc nişte zgomote. Se dă jos din pat şi constată că cineva umblă la uşa lui de la intrare. Îşi dă seama că e un hoţ care pesemne că a prins de veste că la ora aia el, normal, ar fi trebuit să fie în tren, în drum spre băi. Ce să facă? Până să-i vină altă idee mai bună, apucă la repezeală un castron de mămăligă din bucătărie şi se aşază lângă uşă, hotărât să-i dea hoţului cu castronul în cap de cum intră.

Dar spargerea încuietorii se prelungeşte. Spărgătorul încearcă să deschidă încuietoarea cu un şperaclu, fără să facă zgomot ca să nu-l audă vecinii. Era complet linişte şi pesemne că el stătea cu urechea lipită de broască să audă declicul.

Înspăimântat de atâta linişte şi părându-i-se că yala e pe cale să cedeze, pensionarul îşi pierde cumpătul şi izbeşte cu castronul în broasca de la uşă. Se lasă linişte şi pensionarul se refugiază în dormitor convins că a speriat infractorul, dar neîndrăznind să deschidă uşa să verifice.
A doua zi de dimineaţă sună cineva la uşă. E Miliţia care îl înştiinţează că are un hoţ mort de frică pe preşul de la intrare.

Legenda mortului din tren
Umbla vorba că în ultimii ani înainte de 1989 erau oameni care se specializaseră în a căra morţi dintr-un loc în altul al României. Şi asta pentru că, bineînţeles, familiile îşi doreau ca morţii să fie îngropaţi „acasă“. Dar de ce nu era voie să-i transporţi oficial?

Aici, fiecare are versiunea lui. Unii zic că din cauză că regimul comunist dăduse o dispoziţie că morţii trebuie îngropaţi acolo unde au murit - dispoziţie care ar fi fost dată în perioada ultimilor ani, când regimul dorea să evite adunările publice de orice fel. Alţii zic că ar fi fost legal să transporţi decedaţi, dar erau nişte norme sanitare cumva costisitoare pe care oamenii simpli nu şi le puteau permite.

În orice caz, vorba vine că la sfârşitul anilor ’80 erau inşi care se specializaseră în transport de cadavre dintr-un oraş în altul al ţării printr-o metodă pe cât de simplă, pe atât de macabră: le cumpărau bilet normal de tren la clasa întâi şi îi transportau cu trenul până la destinaţie. Ca să nu dea prea tare de bănuit, îi stropeau din belşug cu alcool ca să dea senzaţia că transportă oameni beţi morţi.

Cea mai cunoscută poveste de felul ăsta e despre doi cărăuşi de cadavre din Bucureşti care s-au angajat să transporte un bărbat mort din Bucureşti până la domiciliul lui din Baia Mare. I-au luat bărbatului bilet la tren, i-au pus o pălărie în cap şi l-au înfofolit, l-au dus pe sus prin Gara de Nord tot zicând: „Aoleu, tataie, da’ ştiu că-ţi place băutura“, l-au suit în tren, l-au pus între ei pe banchetă şi dă-i!

Totul, zice-se, a mers ca pe roate, pentru că mortul avea bilet, iar cărăuşii ştiau cum să se poarte cu naşul.  Însă după câteva ore de călătorie li s-au uscat gâtlejurile. În clipa aia, în compartiment zice-se că mai era doar un cuplu tânăr. Cărăuşii au considerat că nu e niciun pericol şi au decis să tragă o fugă scurtă la vagonul-restaurant pentru una mică. I-au rugat pe tineri să fie cu ochii pe bunelu’, că a cam luat la bord - şi duşi au
fost.

Acuma, ori că trenul intra în munţi, ori că a pus nişte frâne neaşteptate, cert e că, de la o zdruncinătură, „bunelu“ s-a dezechilibrat şi a căzut pe tânăra de pe bancheta cealaltă. Logodnicul tinerei l-a ridicat şi l-a pus la loc, mustrându-l. Acuma, nici asta n-ar fi fost grav, dar se pare că „bunelu“, de la curbă şi frâne, a mai recidivat de câteva ori până când tânărul, iritat, l-ar fi împins mai tare la loc pe bancheta lui.  

De pe urma impulsului, „bunelu“ s-a dezechilibrat, s-a lovit cu capul de geam şi a căzut lat pe podeaua compartimentului. Încercând să-l ridice la loc pe banchetă, cei doi tineri au constatat cu groază că bătrânul nu suflă şi s-au panicat, crezând că ei l-au ucis.

De spaimă, l-au luat pe sus şi l-au aruncat din tren, pe fereastra vagonului.  Un pic mai târziu s-au întors de la vagonul-restaurant cei doi cărăuşi şi au constatat că bunelul nu mai e în compartiment.

„A coborât la staţia dinainte“ - le-au zis cei doi tineri.  „Asta chiar nu văd cum putea să se întâmple, că era săracul mort de joi“ - i-ar fi zis unul dintre cărăuşi.

Vorba vine că tânărul care l-a aruncat din tren a fost reţinut, judecat şi în final condamnat la închisoare, fiind singurul român care a făcut puşcărie pentru că a omorât un om deja mort.