„O creatură delicată” - o metaforă pentru o țară în care oamenii sunt mereu abuzaţi

Locuitorii lumii post-sovietice continuă să existe în acelaşi infern, a declarat regizorul Sergei Loznitsa

A Gentle Creature, cu Valeriu Andriuţă (După dealuri) în distribuție și Oleg Mutu director de imagine, a avut în 2017 premiera mondială la Cannes, iar de vineri, 14 septembrie, rulează pe marile noastre ecrane. Lumea creată de Sergei Loznitsa aminteşte de Castelul lui Franz Kafka. Filmul se desfăşoară în Rusia, dar e o „Rusie eternă, sovietică, Imperiul Rus. O țară în care oamenii sunt mereu abuzaţi”, a declarat regizorul la conferința de presă canneză; se inspiră liber din romanul de început al lui Dostoievski - „Smerita”.

Într-o zi, unei femei (Vasilina Makovtseva, actriţă descoperită de regizor într-un teatru din zona Uralilor) i se returnează pachetul trimis ceva timp în urmă soțului ei la închisoare. Îngrijorată și înnebunită de durere, ea decide să meargă la închisoare într-o zonă îndepărtată a Rusiei ca să obțină informații. Astfel începe povestea unei călătorii pline de umilință și violență, povestea unei lupte absurde împotriva unei fortărețe impenetrabile. Ceea ce vedem este stoicismul și fața impasibilă a eroinei, care nu zâmbeşte în film nici măcar o dată, o Vitoria Lipan dârză, dar care este - ea însăși - prizonieră a acestei lumi absurde, asemenea celor din interiorul închisorii.

Punctul fără întoarcere al acestui film este atunci când eroina se confruntă cu închisoarea. De acolo continuă traseul ei absurd, punctat de episoade care creează contextul pentru această poveste și dau culoare, episoade poate prea lungi pentru binele filmului, care dau senzația unor tablouri dintr-un catalog de prezentare a unor lucrări de artă. Aceasta juxtapunere de tablouri/momente/episoade fragmentează/destructurează filmul

La această instituție (închisoarea), protagonista bate pentru a afla informații despre soțul ei. Dar toate cererile și intrebările ei rămân - în mod absurd - fără de răspuns. Femeia blândă a lui Loznitsa este o versiune a personajului „K.”, cel care se luptă pentru a avea acces la autoritățile misterioase ale unui castel în romanul lui Kafka. Odată ajunsă în oraşul cu închisoarea, în jurul ei începe să apară o constelație de personaje pestriţe. Un interlop care ar putea să îi ofere contra cost informații din interior (-ul închisorii), o femeie care găzduiește rude ale deținuților venite în oraș de foarte departe, care nu își permit să stea la hotel, prostituate etc. Se cântă mult în film, iar prima scenă în care apare Valeriu Andriuță e o petrecere cu personaje pline de culoare și grotesc, petrecere cu muzică, recitări de poezii și orgie.  „Istoria poporului rus include muzică, ce mi-a permis să creez acest film. În Ucraina nu există cântecul prizonierilor de drept comun așa cum auzim în film”, a precizat regizorul ucrainean la conferința de presă canneză.

Ce frapează sunt culorile calde ale imaginii alese pentru acest film de către directorul de imagine Oleg Mutu, numit „unul dintre cei mai buni ai lumii” de către Sergei Loznitsa. Culorile calde, frumusețea imaginii contrastează cu realitatea plină de abuzuri a lumii prezentate. Pe de altă parte, culorile calde anunță finalul filmului ce se termină în vis, în fantastic, cu personaje ale unui basm (tragic). Presa internațională a criticat scena finală cu visul, scena banchetului, pentru abuzul de simboluri și metafore, dar interpretarea mea asupra deciziei lui Loznitza de a îndrepta finalul către vis este că nici măcar în vis nu te poți elibera de o lume absurdă. Există un citat extras din romanul Demonii (de recitit pentru a înţelege leninismul), recitat la sfârșitul scenei banchetului.

Legat de semnificatia titlului „A Gentle Creature” si a filmului, regizorul Sergei Loznitsa a notat în caietul de presa oferit jurnaliștilor la Cannes: Acest film este pentru mine o metaforă pentru o țară în care oamenii sunt mereu abuzaţi. Această țară este impregnată de toate formele de violență. Pe de o parte, există ipocrizia totală, o minciună uriașă, un cod perfect al tăcerii... și pe de alta, lucruri absolut oribile care continuă să se întâmple în fiecare zi. Pentru mine, totul este încă o enigmă foarte îngrijorătoare. În loc să trăiască și să facă lucrurile într-o manieră liniștită, veselă, prietenoasă, ei trebuie în fiecare etapă a existenței lor să o ia pe o cale dificilă, înșelătoare, uneori teribilă. Este un paradox înspăimântător, cel mai total dintre paradoxuri, pe care îl cunosc de la vârsta de cinci ani și pe care continuu încă de atunci să nu-l înțeleg”.

În mintea mea, scena marelui banchet e un film într-un film

Legat de metoda de lucru, regizorul Sergei Loznitsa explică în caietul de presa oferit jurnaliștilor la Cannes: „Pregătesc mult lucrurile dinainte. Înainte chiar de a începe fimările, lucrez foarte mult cu tehnicienii mei: cineastul Oleg Mutu, inginerul de sunet Vladimir Golovnitski și designerul meu de producție Kirill Shuvalov. Decidem totul împreună. Decidem modul general în care filmul va evolua vizual, dar şi exact cum vor fi filmate fiecare scenă, fiecare cadru. De asemenea, cădem de acord în privinţa poziției camerei. Cu câteva luni înainte de a filma, desenăm storyboard-ul, care include trasee făcute și decorul ales. Întotdeauna împreună.

Apoi organizez repetiții cu actorii, care au loc chiar în locul de filmare... În cele din urmă, vom urmărim să realizăm 90% din decupajul pe care ni l-am imaginat. Lucrurile se schimbă, desigur, dar foarte puţin. Calculez durata fiecărui cadru încă din etapa de storyboard. Există întotdeauna secvenţe speciale într-o poveste. Între minutul 23 și 25, de exemplu. În minutul 45, când trebuie să se petreacă câteva lucruri importante. Toate aceste condiții sunt îndeplinite în „A Gentle Creature”, puteți verifica! Nu sunt capriciile mele sau invențiile mele. Înainte de naşterea mea, giganții cinematorgrafiei au elaborat deja care trebuie să fie împărţirea secvenţelor speciale a unui film, iar eu mă conformez. Este oricum foarte dificil să inventezi ceva cu adevărat nou în limbajul cinematografic. Dacă reuşim astăzi să facem lucruri precum acest film este pentru că suntem greieri mici pe umărul giganților...

Când povestea merge spre vis, şi stilul se schimbă dramatic. În mintea mea, scena marelui banchet e un film într-un film, în care, prin urmare, îmi pot permite să schimb în totalitate stilul. Pot să atrag atenția asupra umorului, grotescului, distanței și ironiei, care este un reflex pur de auto-apărare, de protecție împotriva durităţii a ceea ce se întâmplă. Într-un film, la fel ca în orice operă artistică, ceea ce numim ornamente nu servesc pur și simplu să arate bine, ci şi marchează teritoriul împotriva spiritelor rele. Trebuie să iei acest film ca pe un ornament, o linie trasată cu creta pe care o retrasezi de mai multe ori pentru a alunga spiritele rele, opunându-le astfel o influență benefică. Cred că e ceva în acest film care este într-adevăr susceptibil să atingă sufletul rușilor: nu numai intelectul, ci şi sufletul.

„Ceea ce m-a împins spre proiectul acestui film este această întindere, acest loc, acest spațiu, oamenii ei, gândirea lor, stilul lor de viață și modul lor de a acționa”...

...„O țară care este Rusia, dar considerată simultat un teritoriu geografic și mental”. Filmările au avut loc si în Daugavpils, Letonia, un oraș 90% populat cu ruși. „Am filmat acolo din motive logistice: este un teritoriu european, care nu are nevoie de o viză specială, dar care poartă încă urmele fostei sale administrații sovietice. Și există acolo două închisori mari, inclusiv cea din film. Am găsit acest tip de penitenciare în întreaga Rusia, arata ca nişte fortărețe. Aceste închisori au un aspect ciudat, de castel solemn și destul de romantic, ceea ce le face destul de atractive în peisaj, în timp ce, în același timp, ele sunt respingătoare, deoarece nimeni nu poate ignora ceea ce se întâmplă în interior. Acestea sunt clădiri din cărămidă pe care Stalin le-a revopsit în alb, fără îndoială ca să le facă să arate ca mănăstiri. Cea în care am filmat este supranumită „lebăda albă”. Există o alta supranumită „lebăda neagră”, a notat regizorul în caietul de presa oferit jurnaliștilor la Cannes... „Eu întotdeauna pornesc de la ceva mai larg pentru a mă concentra spre ceva mai fin, vârful acului”.

Când văd filmul, există un lucru care nu încetează să mă uimească: armonia coșmarului

 Vorbind despre filmul său, regizorul precizează: „Suntem martorii acestei situații teribilă, vedem cum se succed toate aceste condiții abominabile, dar ele se produc într-un soi de coerenţă foarte armonioasă: tot pare să trăiască într-un echilibru perfect. Chiar și eroina noastră, care nu are nimic dint-un Hamlet care vine să protesteze împotriva a tot ceea ce vede, este o parte a acestui întreg armonios. De aceea, în Rusia, ideea de progres, așa cum îl știm în Europa, nu există, lucrurile sunt mai degrabă trăite ca un ciclu, o spirală infinită. Procesele staliniste ale anilor ʻ20 au fost niciodată cercetate serios. Toţi nevinovaţii torturaţi să mărturisească știau că vor fi împușcați, dar strigau: „Slavă lui Stalin!” şi murind, au acceptat în cele din urmă să joace jocul și „să recunoască” o trădare. Acesta este un psihic foarte special și care relevă numai acel teritoriu. Pentru a oferi un punct de comparație, aș spune că psihicul european sau francez în această privinţă este mai aproape de cele exprimate de Robert Bresson în „Un condamnat la moarte a evadat”: aici, ca persoană, nu faci parte din infernul în care se vrea să te scufunzi. În timp ce la noi, da: faci parte din iad. De aceea, este extrem de dificil în Rusia să se discute despre vinovăția precisă a cuiva anume: vina este întotdeauna colectivă, este împărtășită de întreaga populație. Toată lumea o înțelege, o știe, o simte. Și nimeni nu poate sau nu vrea să se auto-sancţioneze, să se pedepsească pe sine.

Este o dezumanizare completă care are loc de la Revoluția din 1917

„Imaginea pe care o avem în occident depre Rusia provine din artă, pictură, literatură, cinema. Este o imagine care aparține trecutului. Marii autori ruși au rămas în trecutul lor” , explică regizorul în caietul de presa oferit jurnaliștilor la Cannes. Cultura acestei țări a pornit cu adevărat în secolul al XIX-lea, ţinând cont de ce a inventat arta ei, şi ar fi putut ieși din secolul al XIX-lea cu fruntea sus, dar totul a fost măturat și a trebuit să se uite această civilizație pierdută. Într-o zi Rahmaninov a fost întrebat dacă îi e dor de țara lui, dacă simţea nostalgie. A spus că nu. De ce? „Pentru că această țară nu mai există“, a răspuns el. Cred că a existat în secolul XX o perioadă de lung rămas bun faţă de această țară dislocată și că această ceremonie de rămas bun a durat cam până la sfârşitul anilor ʻ60. De atunci, nu mai există nimic din ea. Economie, medicină, sănătate, educație, tot ce vrei, totul este distrus în totalitate. Uită-te la speranța de viață a bărbaților ruși, care continuă să scadă, iar acum este în jur de 56 de ani.

În unele zone, guvernul de la putere continuă şi astăzi să aplice metode bolșevice...

„Amintiți-vă că ideea de terorism s-a născut în Rusia: să realizezi un act public implicînd nevinovaţi cu scopul de a împărtăși vinovăția actului, aceasta este o idee care nu ar putea rodi decât într-un teritoriu în care viața nu valorează nimic. O astfel de idee nu se poate naște în orice creier, este un soi de mugure intelectual și pseudo-filosofic care susține: „Noi nu ucidem pentru binele nostru, ci pentru binele altora”. În Rusia, prin Neceaev, s-a născut această idee și tot el a fost cel care a dus ideologia terorismului în punctul său cel mai înalt. Este foarte interesant să studiezi și să încerci să înțelegi structura intelectuală a oamenilor acționează așa în prezent, să afli de unde vine ea.

Pentru a înțelege Rusia de azi, recomand „Demonii” lui Dostoievski și „Sufletele moarte” ale lui Gogol: toate principiile din aceste cărți continuă să acționeze și să funcționeze

Pentru a înțelege Rusia de azi, recomand „Demonii” lui Dostoievski și „Sufletele moarte” ale lui Gogol, spune regizorul Sergei Loznitsa: toate principiile din aceste cărți continuă să acționeze și să funcționeze. Tot ceea ce se spune aici continuă să fie adevărat. După ce ați trecut linia care separă umanul de non-uman, este aproape imposibil să faci cale întoarsă. Din această perspectivă, nemţii au avut noroc, deoarece forțele de ocupație au forțat de-nazificarea societăţii germane. În timp ce locuitorii lumii post-sovietice continuă să existe în acelaşi infern. Am crezut că, odată cu perestroika, vom vedea fața radiantă a viitorului, dar nu, este la fel! Toul a fost încă o iluzie...

Despre Sergei Loznitsa

Maidan, documentarul său despre evenimentele din Ucraina, a fost prezentat la Cannes în 2014, în Sesiune specială. După My Joy din 2010 și In the Fog din 2012, regizorul ucrainean Sergei Loznitsa este în competiție cu adaptarea liberă a unei povestiri de Dostoievski, A Gentle Creature. La conferința de presă, regizorul a fost însoțit de actorul Valeriu Andriuta (După dealuri) și de Vasilina Makovtseva, și producătoarele Carine Leblanc și Marianne Slot.

Persoane
Filme